Povestiri cu greutate

Silviu Buzan, “Scara lui Iacob”, ed. Grinta 2011

Am în față o carte de povestiri care nu este ceea ce pare a fi. Alcătuit din șapte proze scurte, fiecare cu o semnificație deosebită, volumul este intitulat “Scara lui Iacob”, al scriitorului Silviu Buzan. Autorul, filolog și filozof, ne spune încă din prefață, despre dorința de a coborî filozofia din turnul de fildeș în care s-a exilat în societatea contemporană și de a o așeza în fața omului obișnuit, ca o posibilă sursă de soluții și provocare a gândirii.

Cele șapte povestiri tratează într-o manieră originală, asemănătoare mai degrabă teatrului scurt, teme majore ale ființei umane: fericirea, libertatea, viitorul, moartea, alături de Adam, egoism sau… nimic. Sunt de altfel titlurile acestor texte, care sunt adevărate subiecte de meditație pentru personajele lor dar și pentru cititor.

În Fericirea, asistăm la o lecție de psihanaliză, din care se desprinde ideea că relația dintre doctor și pacient este relativă, cauză care face ca pacientul să-și schimbe convingerile după fiecare ședință, în timp ce doctorul se dovedește în final a fi o victimă la fel de dependentă ca și pacientul său. Fragilitatea ființei umane este bine pusă în fața cititorului, cu cât cei doi se cunosc mult mai bine pe parcursul ședințelor de tratament. Întrebările pe care și le poate pune cititorul sunt diverse, una din ele fiind, de pildă, aceasta: cine este generalul, (pag. 44), cel care își trimite soldații la moarte pentru o glorie oarecare, dar numai după ce le-a insuflat dorința supremă de sacrificiu? “Un om ar trebui să aibă regrete dacă nu a luptat, nu dacă a pierdut”, citim la un moment dat: această psihologie a luptei, inoculată omului de spiritul de competiție și de dorința de supraviețuire, este poate una din cauzele actualei stări a lumii, în care noțiunea de luptă presupune în mod obligatoriu pe acelea de învingător și învins. Nimeni nu ar putea spune însă în ce anume constă lupta. În locul eternei lupte nu ar fi oare de preferat pacea căutărilor neobosite, neîncetate? Întrebare, desigur, retorică.

Libertatea este următoarea temă a volumului, care se poate sintetiza doar trei cuvinte: time for sale, o adevărată deviză a structurării actuale a societății, limitând cu bună știință arta libertății. “Roboțeii” despre care se vorbește în mai multe locuri în volum există pretutindeni în jurul nostru. Personajele capătă conștiința că sunt creatorii acestei realități care îngrădește libertatea; percepții, detalii, simple observații, sau ceva mai adânc, ascuns în spatele aparențelor? Destin? Aflăm la pag. 62 că “a fi în lume este incompatibil cu a fi liber”: este acesta un dat bine stabilit sau sunt alegerile personale ale fiecăruia? Suferințele pot înlătura posibilul văl al uitării, care acoperă cauza începutului existenței. Aș simți nevoia să aduc în discuție diferența dintre libertate și eliberare, dintre nevoi și dorințe, acestea din urmă privite ca aspirații ale unei ființe libere. Doar parțial libere, din păcate, iar acest fel de libertate arată limitările intrinseci ale omului. Între a tânji și a ajunge se desfășoară întreaga existență umană.  “Soarta e opera celor tari și scuza celor slabi”, ni se spune, dar cine anume ar putea ști câtă forță se ascunde în slăbiciune și invers nu putem afla. Între om și animal există un numitor comun care s-ar putea numi sentiment. E suficient să ne gândim la caii sălbatici (deși în lume nimic nu este sălbatic, ci cel mult natural) și la cei domesticiți. Tristețea celor din urmă este atât de umană uneori încât poate emoționa adânc, însă conștiința acestei emoții aparține doar omului.

În Viitorul se află problemele actuale ale planetei, analizate, ca de obicei în volum, din perspective diferite, undeva într-un viitor nu foarte îndepărtat și de aceea plauzibil. Presupunând că planeta Pământ este un organism viu, atunci acesta este bolnav de bună voie, pentru a fi ales un bine imediat. Acest bine imediat este răul îndepărtat, din ce în ce mai greu de vindecat pe măsura trecerii timpului. Totuși, soluțiile și tratamentele sunt încă disponibile. Mai rămân poate doar alegerea corectă și acțiunea.

Adam este povestirea care ne relevă capacitatea creatoare a omului, văzut ca un adevărat artist al științei, proces cu uimitoare valențe transformatoare și evolutive (vezi pag. 127, jos). Personajul parcurge realitatea paralelă a unui vis inițiatic, pe care îl conștientizează abia când în lumea reală aude rostite aceleași cuvinte din vis și înțelege, simplu, că vrea doar să știe. Povestea mi-a amintit două versuri ale unui cântec de George Harrison: “If you don’t know where you’re going any road will take you there” (dacă nu știi unde te îndrepți, orice drum te va duce acolo), care exprimă clar starea actuală a călătoriei noastre pe pământ.

Interesantă este abordarea morții în povestirea cu același titlu, Moartea, unde condamnatul la sentința capitală ne aduce înainte o lecție impecabilă de sinceră spovedanie față de el însuși (pag. 152). Un adevărat memento mori, îndemnând la profundă meditație personală.

Egoistul înfățișează un caz întâlnit parcă prea adesea în zilele noastre, al unui soț care trebuie să aleagă între amantă și soție. O dizertație reușită despre instinct, dreptate și morală, despre psihologia relației bărbat – femeie.  La sfârșitul discuției, un telefon sună și egoismul se predă, învins de raza binefăcătoare a iubirii.

Nimic este povestea care explică teoria atât de controversată a relativității, dăruind cititorului cunoștințe pe care poate încă nu le apreciem suficient. Acest drum, început prin Liberatea și încheiat prin Nimic, este de fapt bogăția de idei pe care o găsim în acest volum, în care fiecare personaj se întâlnește cu sine însuși, clipă în care nu se mai poate amăgi sau păcăli. Examenul acesta ar trebui să ne fie necesar fiecăruia. Dialogurile clarifică, luminează, împacă, nasc întrebări noi, liniștesc, uneori vindecă: acestea sunt numai câteva din meritele cărții.

Universul nu poate fi redus la ceea ce este îndeobște cunoscut, ar fi ca și cum l-am convinge să fie un univers sărac. De multe ori orgoliul cunoașterii umane se află într-o inversă proporționalitate cu această cunoaștere. Într-un univers dinamic, lucrurile curg în albia lor și chiar dacă ar putea exista percepția că nimic nu se schimbă (vezi Nimic), frumusețea înțeleaptă a transformării merită a fi încercată. Multe din problemele actuale ale lumii își pot găsi răspunsul în cunoașterea deplină a făpturii umane, îndepărtată de originile divine și rătăcind încă în căutarea sinelui. Autorul cărții se află pe un teritoriu bine cunoscut, asemenea unui dirijor al orchestrei argumentelor. Provocarea este cu atât mai interesantă cu cât se face o recapitulare, o descriere a ideilor care sunt puse în discuție, într-o formă asemănătoare Dialogurilor lui Platon, dar în care Socrate nu mai este un personaj unic, ci se disociază în cele două-trei personaje, care pot fi oricare dintre noi sau prietenii noștri.  Cititorul trebuie să împace puncte de vedere opuse, să participe la abordări diferite, cu argumente pro și contra, într-o plăcută îndeletnicire oferită de o lectură participativă. Povestirile trebuiesc citite cu deosebită atenție, sunt impregnate de căutări foarte vechi ale adevărului și de posibile soluții, dacă nu de rezolvare, măcar de meditație asupra lor, lucru care este foarte de apreciat. Recomand a se citi încet această carte. Este “Scara a lui Iacob”, pe care Silviu Buzan ne invită să urcăm alături de el, pentru a coborî apoi, mai bogați în înțelegere, printre oameni.