Poetul intelept, resemnat de simtul etic

Varujan Vosganian

Trei volume de versuri, „Iisus cu o mie de braţe”, „Portret de femeie” şi „Dansul cu moartea”, copertate individual, dar aşezate într-o copertă mamă, purtînd primul titlu, au apărut la Editura „Dacia” sub semnătura pregnantă a cunoscutului om politic şi scriitor Varujan Vosganian. Volumele aparţin aceleiaşi formule lirice cu diferenţe specifice impuse de tematica fiecărui volum. În ipostaza de poet, Varujan Vosganian ni se arată ca un spirit deliberativ, reflexiv, cu aspiraţii religioase (din solidaritate cu acestea), într-un un registru erotic calm sau atenuat de simţul etic şi de resemnarea poetului înţelept: „Somnul e starea mea de veghe./Ceea ce nu pot apăra cu braţele,/adăpostesc în cetatea lui./Visul e hrana tâmplelor mele/şi lipsit de miros/ca apa răcoroasă./Atât de liberă eşti în visul meu/tocmai pentru că nu îl poţi părăsi;/atât de frumoasă eşti/încât în jurul tău umbră nu se va face.”

Iată, impresie de vastă dar discretă participare, de prezenţă a iubirii în lumina care se rostogoleşte în umbra lucrurilor pământene, lumina dulcelui nesomn în care poetul îşi înmoaie peniţa şi care îl uneşte în acord desăvârşit cu o lume poetică la fel de tainică, proprie posibilităţilor sale de a o recepta: „Vei muşca până la os din mărul cel copt/în zadar,/îi vei zdrobi între dinţi şira spinării/până la măduvă,/dar nu vei mai simţi gustul pe care îl cauţi/dulce şi amar./Vei muşca din mărul cel roşu până la frunză/până la ramuri şi până la încrengăturile/în formă de cruce,/dar nu vei găsi gustul misterios/al fructului care va să vie/mereu în altă toamnă/pe rând amar şi dulce./Ochiul de cerb, nu ai să poţi străpunge/adevărata frumuseţe a femeii mele,/voi lupi, adulmecaţi în zadar,/cu colţii uscaţi, cu boturile însetate/de sânge,/nu veţi avea, o!, nu veţi avea/ce-i dincolo de păcatul dulce şi amar/puterea ei de a zămisli:/bunavestire, raza amară şi dulce.”

Pesemne că tot din această „beţie” frumoasă de lumină poemele dezvelesc pluralitatea de nuanţe a unui moralism natural, dau la iveală  discursul liric cu rezonanţă de bronz, luciditatea voltariană a stilului, discreţia artistică graţioasă în atingerea obiectelor poetice, un echilibru între conţinut şi formă, topire, fiecare în parte şi toate la un loc construind maturitatea intervenţiilor poetice: „Instantaneu/Strâng degetele pumn, să mângâi/cât mai blând,/şi pe dinăuntru, şi pe dinafară./Ca să privesc tot, închid ochii./Nici o margine de pleoapă, nici un ţărm,/nici un con răsturnat nu se opune vederii./Desişul mă zgârie pe umeri, pe braţe;/dincolo de el e mirosul de iarbă/care oblojeşte./Gândesc fără cuvinte: deci simt şi înţeleg./Astfel carnea noastră rămâne/pe veci nestricată./Nimic nu se repetă, nu se toceşte pe margini,/nu se opreşte şi nu osteneşte./Astfel povestea noastră, fără pricină/ şi fără leac,/e nesfârşit de scurtă./Să o povestesc mi-e destul să spun:/ Deodată.”

Aşa cum spuneam, cu punct de plecare într-o „sensibilitate religioasă”, pe măsura lecturii, poemele se îndreaptă repede spre o concepţie integrală: solidaritate în spaţiu şi în timp cu tradiţia creştinismului şi în „ilimitatat” cu Dumnezeu. Aparent poetul este cîntăreţul „libertăţii divine”  prin toate variaţiunile de lumină şi de umbră ale existenţe pământene, de care m-am apropiat şi eu, cititorul, la fel ca necredinciosul din Biblie. Iisus este pentru poet supremul modelator al sufletului uman, nu numai propriul spectacol poetic, ci şi un generator estetic, un determinant etic al conştiinţelor: „Tu ce ai făcut atunci când toate braţele Îi erau strivite, bătute în gloanţele teroriştilor, respirate de toţi cei care chiar au crezut în lumina libertăţii divine”; „Cele şapte peceţi vor cădea/şi tăcere în cer se va face/O mie de ochi vor urca într-un trunchi de lumină/pe hotarul dintre lumea de dinaintea uciderii lor/şi lumea de la uciderea lor încoace./”; „Nu părăsiţi cetatea până veţi îmbrăca putere de sus/lisus cel cu o mie de braţe mai Este.”

Iată, repet, poezia celor o mie de braţe întinse solidarităţii cosmice, poezia tradiţionalismului creştin, care poate înlocui cu uşurinţă poezia liberului arbitru şi pe cea a individualismului. Nici „dansul cu moartea” nu-i e străin poetului. Aşa se face că adesea se cercetează cu egală strîngere de inimă, muncit de supoziţii, de întrebări: „alteori rămân singur şi fiecare vers/nu mai ştiu a cui amintire este/a cui rouă este şi leacul unde se află”; „ploaia e adevăratul meu sânge/venind dintr-o altă inimă/care bate în ceruri hai-hui”. Varujan Vosganian scrie cu lesniciunea şi cu forţa unui discurs politic.

Potrivit părerii altor critici, Laurian Stănchescu, Nicolae Oprea, autorul are datele unui scriitor care îşi face religie din religie dar şi din morală, iar însuşirile scriitoriceşti impregnează omului politic o notă personalizantă în contextul vieţii politice actuale.

Maria Diana Popescu, Agero

Varujan VOSGANIAN, poeme

Biruinţa somnului

Somnul e starea mea de veghe.

Ceea ce nu pot apăra cu braţele,

adăpostesc în cetatea lui.

Visul e hrana tâmplelor mele

şi lipsit de miros

ca apa răcoroasă.

Atât de liberă eşti în visul meu

tocmai pentru că nu îl poţi părăsi;

atât de frumoasă eşti

încât în jurul tău umbră nu se va face.

Instantaneu

Strâng degetele pumn, să mângâi

cât mai blând,

şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.

Ca să privesc tot, închid ochii.

Nici o margine de pleoapă, nici un ţărm,

nici un con răsturnat nu se opune vederii.

Desişul mă zgârie pe umeri, pe braţe;

dincolo de el e mirosul de iarbă

care oblojeşte.

Gândesc fără cuvinte: deci simt şi înţeleg.

Astfel carnea noastră rămâne

pe veci nestricată.

Nimic nu se repetă, nu se toceşte pe margini,

nu se opreşte şi nu osteneşte.

Astfel povestea noastră, fără pricină

şi fără leac,

e nesfârşit de scurtă.

Să o povestesc mi-e destul să spun:

Deodată.

Cântec dulce şi amar

“Vei muşca până la os din mărul cel copt

în zadar,

îi vei zdrobi între dinţi şira spinării

până la măduvă,

dar nu vei mai simţi gustul pe care îl cauţi

dulce şi amar.

Vei muşca din mărul cel roşu până la frunză

până la ramuri şi până la încrengăturile

în formă de cruce,

dar nu vei găsi gustul misterios

al fructului care va să vie

mereu în altă toamnă

pe rând amar şi dulce.

Ochiul de cerb, nu ai să poţi străpunge

adevărata frumuseţe a femeii mele,

voi lupi, adulmecaţi în zadar,

cu colţii uscaţi, cu boturile însetate

de sânge,

nu veţi avea, o!, nu veţi avea

ce-i dincolo de păcatul dulce şi amar

puterea ei de a zămisli:

bunavestire, raza amară şi dulce.”