Carte
Patruzeci de secunde
„Ani întregi se par ca clipe, clipe lungi se par ca veacuri”, după cum scria Eminescu. Astfel am perceput această carte, din care, la patruzeci de ani, mă priveşte Ştefan Doru Dăncuş. Este o vârstă la care omul, mai cu seamă bărbatul, primeşte total lumea în el însuşi. Şi odată cu lumea vin şi locuitorii ei, oamenii, cu gesturi care pot schimba rotirea galaxiilor sau care pot să nu însemne nimic. Cu locuitori mult mai răspândiţi pe planetă, brazii, animaluţele mici şi mari, florile sau munţii. Din descoperirile acestea vin realităţi paralele, imaginate sau posibile, limitate doar de legi străine şi nefireşti pe care scriitorul le simte a fi pe cale de dispariţie. Din acest punct al unei amare înţelegeri, Ştefan Doru Dăncuş acceptă crucea, primeşte oamenii locuind în lumea din el însuşi, dar şi toate durerile lor, spre izbăvire, alinare, iertare şi vindecare.
Patruzeci de ani e vârsta la care altădată medicii tradiţionali ai bătrânei Indii, păstrători din tată în fiu ai tainelor îndeletnicirii lor, puteau să îşi înceapă menirea. Vârsta la care focul patimilor trupului se aşază lin în matca lui, când copacul crescut în primăvară, ajuns în vara lui, poate da roade. Ştiinţa sufletului este cea mai înaltă ştiinţă, spunea un învăţat indian. Pentru că desăvârşirea începe acolo, la vârful vârstelor. Pentru Ştefan Doru Dăncuş, medicina este în mod obligatoriu necesară acestei clipe a lumii, dar numai medicina sufletului, aceea a vechilor daci, care, asemenea bătrânilor doctori indieni, vindecau mai întâi uitările şi bolile sufletului. Sufletul lumii pare că e bolnav astăzi, sau făcut cu voie a fi bolnav. Iar Ştefan Doru Dăncuş, ajuns la capătul descoperirii fiinţei sufletului său, se împărtăşeşte fiecăruia dintre cititorii cărţii lui. Nu este decât un drum, un tren care trece prin gări şi prin lume, se opreşte şi pleacă mai departe, mereu mai departe. A ajunge până la sine însuşi nu e simplu, omul trebuie să-şi afle întrebările şi răspunsurile, durerile şi bucuriile, întunecările şi luminile, rănile şi dragostea.
Cu un iscusit simţ al observaţiei, Ştefan Doru Dăncuş află: „…tătă lumea naşte odată şi-odată” (pag.47) îi spune bunica. Alături de el o pisică din blană va făta. E o secundă simbolică a unei făuriri, a unei (re)naşteri de sine. Nu spunem cu toţii că „ne-am născut”, adică ne-am făurit pe noi înşine? Şi deşi aflăm mai departe că în ziua aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit, suntem învăţaţi să auzim, să ascultăm atent. Citind, aflăm foarte multe, că se întâmplă miracole mai mici sau mai mari tot timpul. Acum, în clipa acestei pagini, se opreşte brusc până şi orologiul lumii. Un ticăit regulat, mânuit de un ceasornicar poate străin. Linişte (nu „liniştea pasageră”, aceea îngăduită de stăpâni văzuţi ori ne), linişte fizică şi poate mai mult. Să vedem, adică să privim, apoi să mirosim, adică să simţim. E clipa magică a transformărilor. Iar mai pe urmă vin semnele: „Am început să desenez nişte semne. Cuprins de entuziasm, ca un copil în faţa unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, ceea ce fac şi acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, rotunde, au senzualitatea doamnei directoare de dimineaţă, au mirosul din care se nasc marile probleme ale lumii” (pag.49). Din semne se naşte apoi scrisul, percepţia unui altfel de cod, al râului care gândeşte, mai calm, mai filozof, mai înţelept: „am aflat ce înseamnă oglinda”. Iar cartea curge mai departe cu naturaleţea aceasta, deşi omul ce o scrie poate fi aproape posedat de scris, cu preţul corespunzător de plătit. Asta pentru că „fiecare secol s-a însângerat cu artiştii lui” (pag.77). Fără ca nimeni să se fi întrebat vreodată de ce.
Descoperirea pe care o simţim crescând se poate rezuma (simplu, dar foarte complicat) la: „e clar că dincolo de omul fizic trăieşte o dublură spirituală căreia nu prea vrei să-i acorzi atenţie sau, mai precis, puţină libertate, te temi de evaziuni ca asta de noaptea trecută, iar când, fără să vrei, te laşi dus de val, cauţi fuguţa sunetele primordiale ale naşterii, familiarismul cert al materiei” (pag. 76). În timpurile căderii aproape totale în capcana materialităţii, un fragment ca acesta poate revela răspunsuri unor căutători de cauze. Spre finalul volumului, dobândim apropierea de sfinţenia propriei fiinţe, dincolo de coaja (sau masca) aşezată pe fiecare de legile pe cale de dispariţie. Şi asta numai după ce afli „ora putreziciunii, descompunerea cu o protagonistă care cere, prin blestemul cărnii ei, pământul, blânda şi în sfârşit materna îndurare de tine a lutului, rămas fără nici o descoperire ştiinţifică de ultimă oră, dar cântărit cu cea mai de preţ unitate de măsură a universului, iubirea” (pag. 59).
Statisticile sociologilor spun că un bărbat atinge un maxim existenţial la 38 de ani, posibil plus-minus 2 ani, îngăduiţi rigidităţiilor statisticii. Maturitatea deplină însă umple ochii de lacrimi, poate dezlănţui urletul interior al neputinţei de a alina toate durerile şi nedreptăţile lumii. Bărbatul la patruzeci de ani îşi conţine în el puiul de om, copilul, adolescentul, tânărul. Ca un căpitan al propriei corăbii, poate scruta orizontul mărilor lui existenţiale şi se poate îndrepta către acel „cap compas” al liberei alegeri. Şi la fel de conştient se poate îndrepta spre bătrânul care se află tot în el. Lumea însă, odată privită cu acest fel de a privi, nu mai poate continua să fie aceeaşi. A fost văzută în toată complexitatea ei nesfârşită de posibilităţi. Un lucru care pe unii îi poate speria foarte mult, dar nu şi pe acest deosebit fel de privitor care este artistul.
Uneori, poveştile de dragoste par că se rup brusc, se retează. Din diverse cauze, fără importanţă poate, dar cu consecinţe dureroase. Dincolo de căutarea febrilă a urmelor lăsate prin casa lor de o femeie, de nevoia vitală a jumătăţii de fiinţă, se simte acel ceva care poate fi numit dăruire de sine pentru dobândire de sine. Ar fi dragostea, dar cum să afli ceea ce ai până nu dăruieşti acel ceva? Femeia căutată se află deja în el însuşi. Şi tot acolo sunt toţi locuitorii lumii interioare pe care Ştefan Doru Dăncuş o explorează cu setea unui căutător. Atrage aşa pe cel care citeşte spre posibilele întrebări şi căutări personale. E un merit al acestei cărţi-treceri din goana trenului pe şinele de gânduri trăite cu adevărat. Interesantă e provocarea de a accepta consecinţele făuritoare de realitate ale gândului (vezi pag.45, 46), un nivel de responsabilizare obligatoriu unor necesare treziri. Acest lucru îl simt a fi cel mai important în împărtăşirea lui Ştefan Doru Dăncuş.
Spre final sunt aşezate unele comentarii din virtualul online, la fragmentele lansate de autor. Constaţi pe acastă cale rezonanţe nebănuite în cititori, un semn de forţă al scrierii.
„Nici un cuvânt al acestei cărţi nu este întâmplător” (pag. 61), lucru cum nu se poate mai adevărat odată ce aflăm aceste cuvinte din declaraţii scurte ale unor oameni identificaţi numai prin iniţialele numelor. Sunt mărturisiri, voci interioare percepute în exterior. Cele trei personaje de 40 de ani din povestea de la sfârşit se pot întâlni în preajma oricăruia dintre noi, în orice oraş. Sfinţii pot fi acum alături de noi, coborâţi printre noi şi e cum nu se poate mai trist că nu mai ştim să-i vedem. Urmează strigătul, găsit într-un târziu în testamentul unei femei: „De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să ştim noi, buimăciţii secolului acestuia, pe cine înjurăm? Cine mai vinde cărţi, mai vine la cafenea, mai filmează zidurile oraşului şi ochii lui Ioan? Unde să mai mergem, Doamne? Pe cine să mai credem? De ce ne laşi atât de singuri în preajma apocalipsei?” (pag. 98). Volumul acesta îşi aşteaptă cu nerăbdare continuarea.
Deasupra tuturor acestor crâmpeie insistent fotografiate de stră-văzătorul autor, regăsim parcă „ani întregi se par ca clipe, clipe lungi se par ca veacuri.” În umbra cortinei însângeraţilor artişti ai secolelor, marile spirite se întâlnesc. Cortina uitării şi mai cu seamă înlăturarea ei aparţine însă fiecăruia dintre noi. Ştefan Doru Dăncuş a izbutit. E un semn deplin de conştienţă şi conştiinţă din ce în ce mai rar în scrierile recente.
„Unde să mai mergem, Doamne?”…