Miron Tic. Un neotraditionalist al “vinului vechi”

Funigei luaţi de vânt, de Miron Ţic (Deva, Editura Călăuza V. B., 2007; pagini A-5: 72)

Cel de-al cincilea volum de versuri, Funigei luaţi de vânt, de Miron Ţic (Deva, Editura Călăuza V. B., 2007; pagini A-5: 72), structurat „triadic“, în „capitolele“ / ciclurile (I) Funigei luaţi de vânt, (II) Să-mi strigi numele şi (III) Păsările cerului, certifică faptul că ne aflăm în faţa unui veritabil neotradiţionalist al „vinului vechi“, al „patriarhalului“ recent, cu iedera urcată „pe jumătatea de viaţă“ (În zori, p. 5), cu nucul plantat în ziua naşterii eroului său liric de tatăl ce se întristează acum «de dincolo de lume», de unde «nu mai simte funigeii toamnei» (Sentimente, p. 6), cu iubirea ortodoxă a „sacrelor jumătăţi“ din «primăvara lumii» (Punctul de sprijin, p. 7), cu «nunta dimineţilor albe de crin» (Dimineţile…, p. 9), cu «un nou poem / sub povara vasului de argint» (Funigei luaţi de vânt, p. 10), dar şi cu un alt poem înaripat de fluturii coapselor unei secretare de liceu teoretic (cf. Aripi de fluturi, p. 12), cea cu trup «precum solstiţiul de vară» (De-o vreme, p. 13), ori cu «vinul în cana de lut», «aşteptând / să cadă lacrimi din cer / peste mărul domnesc» (Tablou, p. 14), cu o biserică-pădure de salcâmi înfloriţi (cf. Copilărie, p. 15), cu «vulturul / ascuns după nori», gata să-i ciugulească «poemele scrise cu litere sângerii / precum petalele de trandafiri» (Poemele, p. 21) etc. Dinspre „biserica-pădure“ în „luminos april“, este firesc să i se facă dor «de salcâmii înfloriţi» (Pe Calea Robilor, p. 22) şi eroului din poemul neotradiţionalist, de pe Calea Lactee.

Întomnarea eroului liric intră în „obiectivul“ ciclului secund, Să-mi strigi numele: «Mâine, iubito, / să-mi strigi numele / mai tare decât alte femei; / astfel, nu ne vom rătăci / în iarna în care / umbrele noastre abia se mai văd.» (p. 23). În acest spaţiu liric neotradiţionalist, «nopţile de dragoste» sunt «porumbei pe cumpăna fântânii» (Porumbei tineri, p. 24), cântecul se instrumentează gradat-mioritic, graţie fluierului de soc, facilitând anotimpurilor lirice legarea «de respiraţia cuvintelor» (Nopţi lungi şi metafore, p. 25), se înfiripează şi poemul «despre Pietrele Albe care ar putea să fie / bulgări uriaşi de nori, / sau femei goale, / trezite dintr-un somn sideral» (Pietrele Albe, p. 27); «pâine albă a sufletului» sunt «cuvintele – / uşoare aripi de păsări, / sau grele dimineţi de ceaţă» (Cuvintele, p. 28); tot în acest spaţiu «adunăm anii ca fluturii în insectar» (Urmele noastre, p. 29).

Eroul liric din ciclul terţ, Păsările cerului, simte că i se leagă Cuvântul «strâns, de suflet» (Nişte zei, p. 38), ori vede cum «pe acoperişul Şcolii de Fete / se plimbă fericirea / florilor de gheaţă» (p. 39), sau visează că-i cresc aripi îngereşti (cf. Pâlpâire de lumânare, p. 40), că aleargă după umbra vreunei Euridike, «precum frunza după lumină» (Alergam…, p. 41), că-n căuşul palmelor iubitei se păstrează «picăturile gândului» (Destin, p. 43); aude şi «o stea căzând în somn» (Se face târziu, p. 52), constată şi că «sunt tot mai puţine ninsori» (Principiu, p. 53), «câtă vreme / timpul / ne umple sufletul / sau rănile devin flori de gheaţă, / valuri la ţărm răscolind melancolia…» (Câtă vreme, p. 55) etc.

Prefaţându-i acest volum, Cornel Nistea evidenţiază că «Miron Ţic este un poet de o rară sensibilitate şi exuberanţă lirică. În poezia lui vibrează emoţia întoarcerii în spaţiul sacru al copilăriei, retrăind imaginea într-o stare de reverie şi nostalgie dintr-o durată ameninţată de uitare în faţa vârstelor ce se succed pe nesimţite, de la tatăl plecat în eternitate, la fiul care a primit de la părinte repere ale certitudinii existenţiale. Poezia lui Miron Ţic din prezentul volum se constituie din astfel de semne ale trecutului privit din perspectiva prezentului prin ochii copilului de altădată în maniera în care o făcea Ion Pillat în pastelurile sale psihologice».