Marioara Baba. Intre “salcieri” si limbajul piramidelor

Mărioara Baba, Porţile oraşului (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2005)

În prezentarea volumului Mărioarei Baba, Porţile oraşului (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2005), Slavco Almăjan, unul dintre cei mai mari poeţi ai Voivodinei, certifică faptul că poeta «este visătoarea modernă, aflată în faţa adevărurilor ascunse, ce-şi asumă şi-n continuare dreptul la melancolie, la o călătorie imaginară cu o corabie sacră, ieşire căutând din labirintul virtual al senzaţiilor ireductibile şi încercând să se îndrepte spre dublura fascinantă a fiinţei poetice; porţile, implicate în peisajul liric, ne oferă o mărturie că am ajuns în faţa unui spaţiu obsedant în care descoperim discret lumea stărilor tonifiante ale poetei».

Ca „nepoată lirică“ a lui Vasile / Vasko Popa, şi Mărioara Baba îşi structurează volumul Porţile oraşului în „geometria fulgului de nea“, din care se relevă opt admirabile cicluri de câte 5 / 10 poeme – Paradisul meu particular, Corabia sacră, Umbre de vânt, Fructul sferic, Cercul etern, Şoapta nisipului, Lumina perfectă şi Mutra semilunii –, unde suntem surprinşi de dinamica şi de ascensiunile unui eroine poematice muşcând «din roata alergătorului / ca dintr-un măr viermănos» (La capătul poemului, p. 7), eroină din faţa căreia «zeii se trag la o parte», ca să-i treacă «avionul de ceaţă», „unicul“ străpungător de piramide, eroină căreia moartea i-a sucombat «de şase ori», eroină «modernă, indiscretă, / legată cu tuburi de calculator / şi cu gust de căpşuni», umblând «de colo până colo», al cărei «suflet pribeag» îmbrăţişează zâmbetul iubitului «ca pe-o haioasă dischetă» (Grădina indefinită, p. 8), fiind «văzută tot mai des sălciind» (Dreptul la melancolie, p. 9), „sălcierea-i“ (desigur pletos-plângătoare şi auriu-portocalie) cuprinzând mai toată aria urbană de Novi Sad, până ce sublimul fenomen se încearcă şi în spaţiul sinelui, atât cât mai descoperim o „sălciere a sufletului“: «Sălciez pe bulevarde, / pe străzi lăturalnice, / la capătul liniei şapte, / din cartierul Bistriţa, / pe malul stâng al Dunării, la Novi Sad. / Şi dacă mă văzuse atât de singură sălciind, / […] / nepăsătorul soare / intră în carnea mea verde şi lucioasă, / sporindu-mi frumuseţea». Pentru Mărioara Baba poezia este un curcubeu ce leagă Poetul de drumurile teluric-celestului, dar poate fi şi «o haită de lupi», deschizând «porţile oraşului» cu al lor urlet, în vreme ce pe străzi sunt «miei zburdalnici / cu flori de crin în corniţe» (Dansul muzei, p. 10). 

Ciclul secund se pune sub pecetea sacrei corăbii a unui Ulise reîntors la ţărmul casei sale, dar eroina lirică, Penelopă modernă, fără vreo teamă că va fi alungată din cetate, în „joc infinit“, spre seară, se întâlneşte cu Dionis «la un pahar de vin»; casa eroinei lirice, cu ceva şi din „corabia sfântă“, desigur, devine „cazarmă“, unde „războinica“ intră „în cantonament“: «Îngenunchez în faţa marilor plopi, / jumătate femeie, jumătate maţe-fripte. / De aici nu se văd victimele canibalilor / ce-ţi ronţăie degetul tăiat. / De aici nu se văd nici macii roşii / aruncaţi pe podea. / Nici gloria unui general de război, / doar oasele şi creierii unei enorme râşniţe / ce macină roua unei singurătăţi. / Casa asta e prea mică pentru faima unui rob. / Ar fi bine ca omul-ou să cheme vulturii copilăriei. / Dreapta mea e stânga ta cea insolită, / pistolul cu care trag în neştire în vulpile / inventate de mine pe pereţi. / Sunt în cantonament.» (Jocul infinit, p. 17). „Cantonamentul“ durează până la învăţarea „alfabetului pietrei“, ori a producerii clătitelor «din lumina toamnei», pentru cel ce dă «pe gât florile curcubeului, / pe plaja zimţată a necunoscutului» (Curiozitatea pietrei, p. 18).

În cel de-al treilea ciclu, Umbre de vânt, mai aflăm că după ce a umblat o jumătate de secol «pe potecile întortocheate ale cerului» (Transformare, p, 27), eroina lirică babiană cunoaşte atât îmbrăţişarea caldă a râului de miteme, cât şi jarul pierdutelor iubiri ce revin «în jurul patului, ca în jurul / unui foc de balaur cu şapte capete», ori, pe plaja, de «la fundul unei prăpastii / în care urlă Dumnezeu» (Amânare, p. 28), până «visul toamnei» se preface în zebră (cf. Balanţă, p. 30).

Mai departe, eroina lirică a Fructului sferic „umple un sac de broaşte şi le striveşte în stradă“ (cf. Efectul salvator, p. 35), ori e chemată de «spaţiul / în care nu se mai văd nici prietenii» (Salonul cu trandafiri, p. 36). Din Cercul etern, unde se 'cearcă în „dezlegarea“ unui nod gordian „în flăcări“ (cf. Gordiană, p. 43), pe când «oraşul fierbe într-un cazan de aramă groasă / şi aerul condiţionat suferă o criză de morală» (Ultima zi de război, p. 51), iese imperceptibil şi trece în Şoapta nisipului, unde cântă «cu sufletul / mânjit de ficaţii fierbinţi ai îngerilor», desigur, pentru El, «golan al timpului părăsit, regretabil / os turnat în cămaşa fosforescentă / a timpului din care curge nisip roşu», lumea părându-i-se «o grădină de stele / între gleznele lui Dumnezeu» (Gardul, p. 57). Din ciclul Lumina perfectă, de unde se reţine, între altele, că «mai întotdeauna piramidele comunică / mari incertitudini, dileme, / mai întotdeauna ideea de intersecţie» (Piramida lui Giura, p. 66), se ajunge la ciclul poematic final, Mutra semilunii, unde «timpul străluceşte cu ochi mari» (Cumpănă, p. 75), unde se lasă descoperit şi «un limbaj universal / de-a lungul luminii» (Umbra lucrurilor, p. 76), cu speranţa inaugurării unei posibile „ieşiri din labirint“: «Într-o tăcere anabolică te împachetezi / în ambalaje noi, funcţionale, flexibile, surde. / Forţa de atracţie, fascinaţia şi o mână întinsă / spre o impozantă fereastră, spre lucrurile / ce cad mereu, se lovesc, se îneacă, / se resping în dulapurile trecutului.» (Ieşirea din labirint, p. 81).