Luis Sepulveda – Bătrânul care citea romane de dragoste – Polirom – 2002
Ecologist pasionat, scriitorul chilian Luis Sepulveda prezintă în cartea “Bătrânul care citea romane de dragoste” o realitate dură, o realitate a distrugerii în numele ştiinţei. Amazonia, punctul central al cărţii, un univers feeric, definit în nuanţele unui verde obsedant, devine câmp de luptă în conflictul dintre om şi natură. Sepulveda prezintă, prin intermediul unei naraţiuni reci şi plină de simboluri, procesul dur de transformare al imensului bazin Amazonian într-un deşert antropic.
Povestitor abil, Sepulveda creionează caractere puternice, adevărate arhetipuri umane. Antonio Jose Bolivar, personajul cheie al romanului, simbolizează înţelegerea pe care omul înţelept a avut-o dintotdeauna faţă de natură, conştientizând că aceasta îi determină în mod decisiv viaţa. Deşi nu este un om cultivat, Bolivar este capabil de sentimente profunde, canalizate spre pădurea care i-a oferit adăpost şi o nouă şansă. El condamnă imixtiunea oamenilor, care, orbiţi de mirajul aurului, nu se dau în lături de la cele mai mari distrugeri. Monoloagele bătrânului aventurier sunt remarcabile mostre de înţelepciune, o înţelepciune a simplităţii naturale şi a unei înţelegeri superioare oricăror teorii concepute de oameni: “- Îmi pare rău, prietene. Străinul ăsta blestemat ne-a distrus viaţa tuturor.”
O pledoarie sinceră pentru păstrarea frumuseţilor naturale, cartea, impresionează prin descrierile ample, ilustrând perfect simplitatea şi satisfacţiile unei vieţi trăite în armonie cu lumea. Tribul de shuari, mentorii spirituali ai lui Bolivar, scoate în evidenţă capacitatea oamenilor de a trăi în armonie cu natura, de a o înţelege şi de a o apăra cu preţul vieţii lor. Progresul, infiltrat în mod abuziv în mijlocul acestei lumi liniştite, transformă totul în durere, distrugând fără milă mediul înconjurător şi atentând la siguranţa fiecărei fiinţe care încearcă să i se opună. Pădurea, o lume magică a vieţii, înţeleasă în infinitatea ei ontologică de manifestări, este obligată să se retragă, limitându-şi din ce în ce mai mult influenţa, victimă a egoismului specific uman: “Antonio Jose Bolivar încerca din răsputeri să-i ţină pe colonişti la distanţă, în timp ce aceştia distrugeau pădurea, desăvârşind capodopera omului civilizat: deşertul. Însă animalele nu avuseseră viaţă lungă. Speciile care supravieţuiseră deveniseră tot mai şirete şi, urmând exemplul shuarilor şi al altor culturi din pădurea amazoniană, se retrăseseră în adâncul pădurii, într-un exod inevitabil către soare-răsare.”
Folosind un limbaj simplu, centrat asupra faptelor, Sepulveda reuşeşte să scoată în evidenţă fondul ideatic al romanului, simbolurile ascunse în spatele acţiunii. Antonio Bolivar este un ultim apărător al naturii, un ultim bastion al dragostei pentru pădure, pentru apă, pentru atingerea catifelată a vântului. El reprezintă o lume muribundă, o lume în care tradiţia înseamnă mai mult decât profitul, o lume în care simbolul şi mitul se împletesc într-un mozaic al simţurilor. Lumea pe care romanul o prezintă este lumea care se zbate pentru supravieţuire, lumea care nu poate înţelege atâta ură artificială şi atâta furie din partea propriilor copii. O realitate în care visurile nu îşi mai găsesc locul. Puritatea este înlocuită de un cinism abject, iar natura chiar dacă nu poate scăpa de distrugere, trebuie să lupte. Lupta aceasta devine motivul central al romanului, ilustrat de războinicii shuar, care nu vor să renunţe la însăşi viaţa lor fără să încerce măcar să se apere: “- E propria ta moarte care se deghizează pentru a te surprinde. Dacă face asta, e pentru că nu ţi-a sosit încă ceasul să pleci. Vâneaz-o, îi poruncea vrăjitorul shuar, trăgându-l cu cenuşă rece pe tot trupul lui înfricoşat.”
Prin prezenţa simbolică a romanelor de dragoste, Sepulveda încearcă să salveze umanitatea, prezentând părţile bune, sensibile, ale acesteia. Însă în faţa distrugerii, în faţa crimelor, toată această frumuseţe păleşte, pentru că niciun cuvânt, nicio ideologie nu pot justifica setea de sânge a omului.
Romanul este o saga a distrugerilor, un tablou sumbru care ilustrează în nuanţe închise neputinţa omului în faţa măreţiei naturale şi consecinţele devastatoare ale conştientizării acestei neputinţe. Oamenii simt nevoia să distrugă atunci când se simt inferiori, iar distrugerile provocate de ei nu pot fi reparate, pentru că din tot aurul din această lume, din toate cărţile scrise vreodată, nu se poate naşte un singur fir de iarbă.
Sepulveda ilustrează această dramă, această neputinţă în faţa distrugerii, o durere fiinţativă imposibil de redat în cuvinte, însă care transcede volumul, care se desprinde clar din paginile sale. Cititorul este împins spre o meditaţie existenţială, pentru că fiecare dintre noi poate face o schimbare. Speranţa poate fi intuită, pentru că o lume fără speranţă este pierdută: “Cu ochii înecaţi de lacrimi şi de ploaie, împinse trupul animalului până pe mal, iar apa îl purtă în adâncul pădurii, spre locurile neatinse de omul alb, spre întâlnirea cu Amazonul, spre curenţii care aveau să-l sfâşie, folosindu-se de pumnale de piatră, salvându-l pentru totdeauna de jivinele nedemne. Imediat după aceea azvârli mânios puşca şi o văzu scufundându-se în râu, cu umilinţă. Bestie de metal care înfricoşează toate vieţuitoarele. Antonio Jose Bolivar Proano îşi scoase placa dentară, o înveli în batistă şi, fără a-nceta să-l blesteme pe străinul din pricina căruia începuse tragedia, pe primar, pe căutătorii de aur, pe toţi cei care batjocoreau neprihănirea Amazoniei, reteză dintr-o singură lovitură de macetă o creangă groasă şi, sprijinindu-se în ea, purcese la drum către El Idilio, către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor.”
Scris la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient, romanul impresionează prin profunzimea şi realismul său. Sepulveda nu se ascunde în spatele metaforelor, stilul său rece scoate în evidenţă acţiunea, contextualizând-o cu precizie. Autorul se explică, nelăsând nimic la voia întâmplări. Mesajul transmis astfel este clar, trăgând semnale de alarmă şi arătând forţa distrugătoare a omului, pe care acesta din urmă pare să nu o conştientizeze. Scriitor abil, Sepulveda ne oferă o mărturie cutremurătoare despre distrugerea acestui pământ, o mărturie care din păcate face să pălească orice roman de dragoste… Căci natura este unică şi irepetabilă, iar absenţa înţelegerii umane, absenţa iubirii de fiinţă, o vor face să dispară în vălătuci de fum. O dispariţie pe care trebuie să o împiedicăm prin devotamentul nostru, acum cât încă se mai poate. Adevărata iubire este în primul rând dragostea de viaţă…
Bibliografie
Luis Sepulveda – Bătrânul care citea romane de dragoste – Polirom – 2002