Lelia Mossora, poeta demnelor iubiri

Poetă a timpului prezent, ştim noi?, poate a timpului de va veni, Lelia Mosora îşi alătură glasul corului poetic ce se cîntă pe toate vocile lumii…

Aromele acestui veac

Nu măruntă mi-a fost încîntarea cînd au sosit pe adresa mea, de la profesoara Lelia MOSSORA, trei cărţi impecabile, în format electronic: „PRIDVORUL DE DRAGOSTE”, ALERGATORUL DE CURSA LUNGA” şi „VRAJITORUL CUVINTELOR”. M-am oprit asupra ultimei, cu promisiunea (re)întoarcerii, pe rînd, la primele două. Poetă a timpului prezent, ştim noi?, poate a timpului de va veni, Lelia Mosora îşi alătură glasul corului poetic ce se cîntă pe toate vocile lumii.

În timp ce azi, scriitori, o mie, fac eforturi pentru înnobilarea licenţiozităţii, Lelia Mossora scrie cu transparenţa apei de munte, limpede, dar nu grăbită, valuri uşoare răzbat din vers să îmbrăţişeze amoros aromele acestui veac, prin înmulţirea sugestiilor romantice, prin presărarea cu detalii evocatoare: „Ne prelingem încet prin/ vorbe de noapte/ tremură timpul de dor/ În fiece gest începe un/ gând./ Ne temem de-amurg, ne/ temem de zori./ Se-amestecă-n trupuri/ aromele când/ amurgul în noi descântă fiori…/ mâinile noastre mereu sunt doar una şi/ ochii…pecete şi/ gura…chemări./ Parfum de abis şi trup de/ femeie…/ sunt basmul născut din/ pelin…/

şi şoaptă-s ascunsă în/ gânduri de fee/ şi-s sete şi-s durere şi-s… / chin.”

Tonul lirismului, unul direct, se instaurează în ecuaţia emoţional-senzuală („Mai ninge-mă cu gura./ Când/ umărul se pleacă/ găseşte-mă-n seminţe/ şi fii porunca mea!/ Mai lasă înc-odată ca sufletul/ să-ţi treacă iubirii vechi hotarul!/ Mai ninge-mă c-o stea!”), în construcţii retorice de un realism edulcorat, în proiecţiunea simbolică a amănuntului, în observaţie şi discernămînt. Alteori se reduce la descifrarea căutării de sine, a configuraţiei sale sufleteşti.

Poezia Leliei este una a nostalgiei, a duioşiei, a dragostei neîmplinite, iar unei sensibilităţi atît de mari îi corespund mijloace artistice şi materiale verbale identice: „Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,/ cel care frământă silabele cu sângele lui./ Eu sunt vrăjitorul luminii,/ cel care închide întunericul/ în sâmburi de cireşe amare,/ cel care adună ploile/ în matca râurilor,/ cel care seacă izvoarele lacrimilor/ cu sărutări de soare./ Eu sunt vrăjitorul/ care face cuvintele să cânte/ sub frunţi înnegurate…/ Te aştept pe tine,/ menestrel de sub vechiul turn,…/ Sunt aici ducând cu mine/ răni de dor,/ ţinând în mâna fluturii albaştri ai nopţii/ în care ne atingem/ doar sufletele.” Iată un poem respirînd siguranţa, rafinamentul unei bucăţi de virtuozitate, de ars poetica, Lelia Mossora nu poate să trăiască fără vraja cuvintelor.

Alte poeme se revarsă cu fîşîitul vremii trecute, cu moleşeală îndrăgostită, versul suflă uşor în jarul unor amintiri sau în luminiţa unor nostalgii („Culege-mă cu gura şi să lăsăm/ visării/ culorile de toamnă, cununile de jar…/ În catedrala noastră intrat-am/ neştiuţi/ şi-n candela uitării ne ardem/ începutul…/ Şi ochii ni-s vitralii…şi/ degetele…nunţi/ ce despletesc în carne întreg/ necunoscutul.”), făcînd loc spontaneităţii lirice şi uneori misterului ca puncte de plecare ale unei solidarităţi cu sensibilitatea cititorului. Astfel de poeme cadrează cu realităţile noastre sufleteşti, sensibilitatea poetei pătrunsă de un sentiment elegiac („Cocorii te duc în alt an/ şi vântul doineşte a jale./ Te caut prin vise în van./ Mirarea se-aşterne în ochi,/ genunchii strivesc iar căldura/ şi-n palme feresc de deochi/ întoarsă-ţi în mine făptura.”), sporindu-ne emotivitatea prin instrumentul versului atît de pur, dar firesc meşteşugit. Puritatea este împinsă pînă la perfecţie cu netăgăduit echilibru, tratată după legile inteligenţei. Tema dragostei, a vieţii şi a morţii sînt metodic, armonios şi cu măsură dezvoltate.

Pentru cititorul de ocazie, dar şi pentru cel cu vocaţia lecturii poetice, poemele din „Vrăjitorul cuvintelor” au o modernitate accesibilă la primul strat al percepţiei, pentru că nu pretind cercetarea unor arhitecturi complicate: codul poetic, transparenţa stilistică, limbajul lor se dovedesc a avea armonie: „Şi-mi e să mai ning…/ Mi-e albastru de-abis/ …Îmi este ninsoare şi-mi este descânt./ …Îmi este plecare şi-mi este/ şi vânt…/ Şi alb…şi nesomn,/ şi mi-e lună./ Mi-este departe de tine/ şi frig./ Mi-e amurg şi pustiu./ Mi-e curcubeu şi-mi e/ să mai ning./ Mi-e, unde eşti,/ să mai ştiu./ Sete îmi este şi iar îmi e dor,/ mi-e rană de cântec în gând./ Îmi este şi spaimă…/ îmi este şi… nor”.

Dialogul cu „Vrăjitorul cuvintelor” poate însemna consens cu viziunea unei poete extrem de sensibile, despre lumea îngrădită de mecanisme şi obstinaţii. Măsura poetei pe care i-o propun poemele este hipersensibilitatea pătrunsă de tonicitatea şi de frumuseţea gesturilor de dragoste. Lelia Mossora, poetă a iubirii, adeptă a sensibleriei şi a formulei „coeur sensible e la bienséance”, are cultură literară, capacitate artistică şi convingerea misiunii de poet.