La Republique n’a pas besoin de savants…

Dintre cărturarii vremii noastre, doi şi-au dedicat aproape exclusiv  activitatea evaluării unor evenimente din cotidian, mereu prin raportare la antichitatea greco-latină, aducând în faţa noastră fapte considerate moarte şi lipsite de consecinţă, dar esenţiale pentru istoria omenirii: Gheorghe Ceauşescu la Bucureşti şi Sergiu Pavel Dan la Cluj, primul din perspectiva clasicistului atent la (re)luarea ciclică a istoriei, al doilea din perspectiva modernistului atent la (re)scrierea istoriei.
   
Sergiu Pavel Dan, fiul scriitorului-profesor de latină Pavel Dan, pare a fi moştenit, vorba lui Bachelard, arta de a zgândări tăciunii, de la tatăl său, îndrăznind să pună între ghilimele lucruri pe care alţii le-au pus între paranteze. Scrisă fără şovăire, dintr-o răsuflare, cu o pană doctă, dar necruţătoare şi incomodă, Republică şi uzurpare probează (pentru a câta oară?) o siguranţă de invidiat în mânuirea amănuntului (prin care înţelegem detaliul neglijat în genere, dar semnificativ în sine), dar şi a detaliului (prin care înţelegem amănuntul explicat în contextul prim, dar şi în altele succesive, similare). Asistăm, în situaţia de faţă la recompunerea, din piese aparent minuscule şi lipsite de consistenţă, a unui puzzle enorm, rezultat al ambiţiei de a lega între ele tablouri-cheie din istoria veche şi nouă a Europei.
   
Deprins cu lectura profundă, serioasă şi trainică, Sergiu Pavel Dan reuşeşte prin cartea de faţă să ne răstoarne o parte din imaginile formate în timp cu privire la unii actori principali ai scenei politice europene: strânsesem ceva simpatie atât pentru Caius Iulius Caesar, citind romanul lui Alexandre Dumas, cât şi pentru Napoleon Bonaparte, citind producţia în două volume a lui Andre Castelot. Or, Sergiu Pavel Dan pune degetul pe rană: omul e om, cu bune şi rele, iar relele neştiute nu fac decât să nască alte rele, mai ales atunci când se află în joc orgolii de nepătruns cu mintea noastră obişnuită, orgolii purtătoare de hybris şi aducătoare de nenorociri. Că Napoleon a cucerit jumătate Europa urmând strategii de luptă practicate de Caesar, ştiam. Că astăzi nu se mai cucereşte nimic, pentru că nimeni nu mai urmează nimic, ştim şi asta. Dar că, atunci când se urmăreşte ceva, mijloacele de a obţine rezultate similare sunt şi ele similare, dacă nu chiar identice, fără să urmeze neapărat unul altuia, asta nu ştiam.
   
Pe scurt, ideea care transpare este următoarea: toate evenimentele mari din istorie au avut, în mod firesc, actori şi regizori, dar, după cum se vede, din niciunul nu a ieşit în câştig publicul! După lumea ca teatru, iată, bâlciul deşertăciunilor!, întrucât creatori de geniu şi-au uzurpat propria creaţie: şi Caesar, şi Napoleon. În rest, nu mai contează şi nu ne mai miră. Şi pentru unul, şi pentru celălalt, puterea pare a fi venit din senin; cu toate planurile şi urzelile presupuse, avem convingerea că amândoi au fost luaţi pe nepregătite.  Oameni de arme, ei nu stăpâneau arta negocierii, iar când discordia le-a invadat ograda şi stăpânirea ameninţa să le scape, singura cale de rezolvare a fost pumnalul. Măcelul este scris adânc în firea noastră şi-n istoria Europei noastre sângeroase.
   
Iată, spre exemplu, şi la noi, un tablou din istoria Moldovei, descris la marea artă de Constantin Negruzzi:
    În minut, toţi slujitorii de pe la spatele boierilor, scoţând junghiurile, îi loviră; şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii întrară şi năpustiră cu sabiile în ei. Cât pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mână şi se trăsesă lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-să pe cap şi dinţii săi clănţănind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sângeroasă. Închipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stânjini lungă şi de patru lată, o sută şi mai mulţi de oameni ucigaşi şi hotărâţi spre ucidere, calăi şi osândiţi, luptându-se unii cu furia deznădejdei şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte  pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrâni mureau făcându-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacâmurile mesii se făceau arme în mâna lor; unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gâtul ucigaşilor şi, nesocotind ranele ce priimeau, îi strângeau păn-îi înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii periră, dar, în sfârşit, nu mai rămasă nici un boier viu. Patruzeci şi şapte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trânta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărsesără şi vinul amestecat cu sânge făcuse o baltă pe lespezile salei.
    O dată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzându-se lovite fără veste de soldaţi, plecară în fugă. Puţini care scapară cu viaţă, apucând a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele boierilor; şi învitând pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră norodul, şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu securile. Ostaşii ameţiţi de beţie făceau numai o slabă împotrivire. Gloata se întărta din mult în mai mult.  
   
Pe lângă acest tablou terifiant, o dizolvare a parlamentului francez ori un asasinat în incinta senatului roman, acte reprobabile şi ele, fără îndoială, sunt rezolvate cu blândeţe. Nu vom insista asupra binecunoscutei morţi a lui Ceasar, dar vom plasa alături un fragment din relatarea lui Sergiu Pavel Dan, lăsând cititorul să judece singur dacă Alea jacta est!, Les jeux sont faits! şi Noroc bun! sunt unul şi acelaşi lucru:
    Corsicanul prinse sugestia din zbor. Numaidecât deschise o fereastră şi strigă agitându-şi sabia: Aux armes! (p. 56). […]
La ordinul lui Napoleon, un pluton de soldaţi pătrunde tropăind în sala de şedinţe… (Ib.). […]
Numaidecât, la comanda unui colonel, soldaţii se desfăşurară în spatele sălii, înconjurându-i pe deputaţi şi convingându-i ba cu vârfurile baionetelor, ba cu paturile armelor, ba cu pumnii, să părăsească încăperea. Puţini sunt refractarii care se agaţă cu disperare de scaune, obligându-i pe soldaţi să-i maltrateze târându-i afară. Cei mai mulţi, văzând că nu e de glumit, adoptă dictonul sauve qui peut şi se smulg din învălmăşeală sărind pe fereastră şi lepădându-şi în fugă togile şi celelalte veşminte policrome care încep să împestriţeze parcul palatului Saint-Claud în amurgul acela friguros de toamnă. Farsa a fost jucată! îi zice ricanând în grădină agentul bonapartist Réal unuia din deputaţii dizolvaţi. (p. 59).
   
Victime sau agresori, şi unii şi alţii şi-au dorit să trăiască mai bine, toţi pretinzând că vor face asta întru dreptate şi adevăr, răstălmăcind care cum s-au priceput răspunsul lui Socrate dat lui Criton şi transmis nouă de Platon. Dar până la urmă, cel care decide este tot hazardul: unii vor fi ştiind că e o zicere veche şi vor fi sceptici; alţii habar nu vor fi având şi vor crede. Oricum ar fi, hazardul să decidă! Să nu ne batem capul, pentru că Republica nu are nevoie de savanţi.
   
Impresia care persistă în mintea noastră, cititor empiric, dacă ar fi să ne luăm după spusa lui Umberto Eco, este aceea că discursul lui Sergiu Pavel Dan din Republică şi uzurpare se vrea o pledoarie a monarhiei, chiar dacă autorul judecă la fel de echidistant (atingând uneori atacul la persoană) pe înşişi pionii cei mai importanţi din ierarhia acestei forme de guvernământ. Iar dacă generaţiei noastre nu îi este prea clar cum stă treaba cu monarhia aceasta (în cărţile noastre de istorie problema era tratată sub zece pagini, dacă ne amintim bine), este de admirat tăria lui Sergiu Pavel Dan de a crede în ceva. Pe când noi, noi, epigonii?…