Intre “malul fiintei” si “albul mut ca moartea”

Volumul lui Alexe Rău, Fragil şi înaripat (Timişoara, Editurile ArtPress & Augusta, 2007; pagini A-5: 54), articulează o interesantă sintaxă a poeziei dintre „mâlul fiinţei“ şi „albul mut ca moartea“, după cum se afirmă în „deschidere“, în ars poetica „denotativ-conotativ-ului“, de la sugestia „limbii de lemn“ a unei epoci nu demult apuse, la „mitemele“ unui „descânt“, ori ale unui Logos / Cuvânt din câmpul gravitaţional al celui mai „închingat“ element, elementul Mu, „lemnul“, din puterea Împăratului Galben (pentru care Făt-Frumosul din basmele valahice are o tot atât de bună „instrucţie“ ca şi pentru celelalte elemente – Apă, Aer, Foc, Pământ – guvernate de Împăratul Verde, de Împăratul Alb, de Împăratul Roşu şi de Împăratul Negru): «Vine-o muzică / apă a duhului / cu lemnul cu- / vântului de-nceput pe valurile-ţi / plutitor / Adu-l şi mie dă-mi-l // Dar / cum să mi-l dai / când eu sunt / măduva lui ? // […] / revărsare / peste albul acesta / curat şi mut / ca moartea / Unge-l cu mâlul fiinţei / în el / lemnul cuvântului pornitor / din răchita limbii / să-l rup să-l pun să se prindă // Răchita poemului / din el s-o cresc / s-o-nverzesc / cu verde pe verde călcând / peste albul acesta / curat ca moartea / […] / Ieşi-m-aş din lemnul / cuvântului de-nceput verde / nevăzut / din verde nevăzut / fratele tău / ce te au-simte şi te au-caută // În mine din mine ies / din mine în mine iar te strig / O vino / mai vino muzică // apă a duhului / cu lemnul fiinţei / pe valurile-ţi plutitor» (Vino, muzică – pp. 5 – 7; s. n.). Eroul liric al lui Alexe Rău, „fragil şi înaripat“, se preumblă pe Podul Mirabeau, până găseşte cutia paradoxurilor, ori a nestematelor oximoronizării, cutie ivind mai întâi «minciuna adevărului», apoi pe cele „sacre“, ale teluric-celestului: «Curând pământul / va închide în coborâre / ceea ce-a încercat să se deschidă / prin înălţare / Deasupra cumpenei mele / nori cenuşii se-nşiră / ca şi cuvintele acestui poem / urmându-i pe cei şase nori albi / ce duc pe umerii lor / întruchiparea albastră / […] / podul de cuvinte făcut să călăuzească unul întru celălalt / drumul pământesc / şi calea cerească» (Podul Mirabeau – datat: «Paris, noiembrie 1999 / Chişinău, aprilie 2001»; p. 8 sq.); uneori, plimbarea eroului liric se încearcă până „în cârca“ văzului: «Du-mă în spatele văzului / du-mă dincolo / la cel ce eram / într-o altă viaţă // în câmpul de scrum şi de pulbere / cum a rămas după ce au trecut / Focul / Vântul / şi Apa…» (Du-mă dincolo – p. 10); şi-n astfel de „călătorii“ ale eului liric se descoperă uimitoarea „sintaxă“ a Logosului / Fiinţei: «Nici un subiect / nu este bun / de predicat / în biserică / dacă nu coboară / în atributele omului // Nici un predicat / nu este bun / de urmat / dacă subiectul lui / nu se înalţă la / complementele Domnului // Nici un Dumnezeu / nu ajunge / subiect în biserică / dacă nu este / predicat de om // Nici un om / nu se apucă / de predicat în biserică / dacă nu este / subiect al Domnului // Cu pământul din cer / atributele omului / devin / complementele Domnului / Cu cerul de pe pământ complementele / Domnului devin atributele omului…» (Sintaxa credinţei – p. 13 sq.).

Epitelele coordonate copulativ, „fragil“ şi „înaripat“, din titlul volumului, sunt atributele Eu-lui poeticesc,  elansându-se mereu, din planul teluric, în planul celest, într-o irepresibilă sete de zbor, până la sublima jertfă de întemeiere.

Poetul stăpâneşte într-un chip admirabil „magia“ lirismului obiectelor cotidianului / terestrului cosmicizându-se „prin analogie“: ens-ul uman este Stăpânul acvariului sferic din camera / casa lui, bucurându-se de viaţa peştilor – şi aceasta fiind „ihtio-sens“, aidoma vieţii oamenilor – ca „bio-sens“, ca „bionic-sens“ – din „acvariul sferic“ al cosmosului nostru cel de toate zilele, cel de toate existenţele, de care se bucură Atoatecreatorul (cf. Acvariu – p. 15); „făptura“ femeii învârtind cercul pe mijloc, din creaţia genialului Picasso, din planul terestru, are corespondenţă în planul celest „făptura“ Atoatecreatorului, un Saturn învârtind inele pe mijlocul său; de-aici până la Roata Universului / Universurilor mai este doar „un pas“ divin (cf. Femeia şi cercul – p. 16); salcia plângătoare – «această salcie cu cetina-n bernă / sobră şi nobilă ca o stareţă / făptura-nchinată asupra apei / ca să nu piardă din ochi rădăcinile» (Această salcie, p. 18) –, un soi de axis mundi, facilitează „coborârea cerului“ până la noi, până în noi, sau „înălţarea-ne“ până în al nouălea cer; o piatră uriaşă, căzută „peste sat“ din cerul-inel, probabil, învârtindu-se pe mijlocul Atoatecreatorului, re-urcă pe boltă, bucată cu bucată – o dată cu fiecare privire a „contemplatorilor“ meteoriticei căutându-i „locul de unde-a căzut“ –, constituindu-se – «în depărtarea-i susă» – într-un «ochi mare»; din imensa „strachină“ de meteorit-piatră, «copiii sorb / dimineaţa / un fel de lapte – / căzut noaptea din Cer – / cu linguri dintr-un fel de lemn / scobit / de ochii maicilor» (Ridicând ochii – p. 21).

Câteodată, ironia, sarcasmul lui Alexe Rău abandonează analogiile teluric-celestului, privirile-i înşurubându-se în realităţile câinoşiilor şi ale corupţiei din Patrie, până-n legenda din stemă; ploaia acidă dintr-al său cer-papirus cade peste Patria confundată de mafioţii „comunistofili“ / „Moscova-fili“ de la Chişinău cu un imens „os de ros“, osul cel mare, de zimbru: «Există pe lumea aceasta / şi o patrie a prietenilor omului / Răs-mama lor căţea bizară / ctitoritoare a fost // Mai stă şi acum / pe steagul Ţării / înfăţişarea ei lunecoasă / cu un ochi spre răsărit / şi cu altul spre asfinţit // În imnul Ţării / sunt prezente / toate felurile de lătrat: / de la linguşire / până la înălţarea scuzătoare // Are de toate această Ţară / în afara Omului / al cărui prieten s-a declarat / prin Constituţie // De aceea în programul ei educativ / intră mai ales / toate felurile de stragere / a omului-prieten // Progenitura învaţă în şcoli / toate felurile de lingere: / a lins opincile, / apoi ciubotele, / apoi şenilele, / apoi boturile // Întrucât / într-o poveste veche / se spunea despre un zimbru / care, chipurile, o urmărea pe mama-ctitoritoare / s-a scris în programe şi în manuale / despre faptul că Zimbrul / este duşmanul numărul unu / al puiţei // Într-o vreme neaşteptată însă, / locurile care se numesc laolaltă Europa / au decis că nu-i vor primi în joc / pe urmaşii căţelei / dacă nu vor răbda / genealogia boului / pe care Europa / a venit călare până la noi // […] // S-a anunţat şi un concurs / la Telehămăiala Naţională / pentru cei ce vor vedea / la fundul Bâcului / Osul Zimbrului // Şi acel os / va fi premiul cel mare // Sunaţi la mulţi de opt / sunaţi la mulţi de nouă / Osul cel Mare / vă aşteaptă» (Patria; pp. 46 – 48).