Dumitru Stoian: “Condamnat la moarte”

Supravieţuind comunismului

În libertate fără rădăcini.

(Un exerciţiu de admiraţie)

Lumea în care trăim pare, nu de puţine ori, ajunsă la capătul răbdării, terminată. Dispreţul omului faţă de om s‑a întins ca o pecingine, din păcate multicoloră, strălucitoare chiar, egoismul poate părea superbie, iar neruşinarea şi cinismul sunt „calităţile“ unei decadenţe devoratoare. Oferi o carte, dar nu mai eşti sigur că omul care îţi mulţumeşte „îndatorat“ o va deschide când va fi singur. Pentru că omul modern se amăgeşte chiar cu starea lui de nesingurătate, de impli­care până la infraroşu, de pragmatism şi „eficienţă“, iar toate acestea pe bani. O lume în care totul se vinde şi biblicul zeu Mamona al anticilor sirieni ne zâmbeşte amical, familiar, poate prea familiar. La doctor, ca şi la preot. În aceste condiţii, om al scrisului fiind, să primeşti o scri­soare admirativă de la un cititor necunoscut este aproape anormal, dacă nu incredibil.

Scrisoarea lui Dietmar Steffens era adresată redacţiei hebdoma­darului „Meridianul Românesc“, Anaheim, California, USA, şi avea în vedere modestele noastre contribuţii la redactarea donquijotescă (de unul singur şi de capul lui, deci) a unui supliment cultural pentru românii diaspo­reni, care îşi prelungesc exilul şi după victoria revoluţiei neoco­muniste din ţară şi a parlamentului majoritar. În care figurează 322 de foşti comunişti şi foşti securişti, „aleşii noştri“, care, vorba lui Eminescu, „ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie”…

Dietmar Steffens, Germania, Bonn, aprecia în articolele din supliment implicarea noastră, mai ales prin referiri la istorie, pentru a găsi un tâlc prezentului, din păcate, tot după cunos­cuta reţetă a „istoriei care se repetă”; neamestecul în „marea trăncă­neală“ de acasă, credinţa intimă, de la Dostoievski cetire şi de la toate spiritele luminate din cer şi de pre pământ, că „frumuseţea va salva lumea”… Cred că‑i vor fi surâs citito­rului îndrăgostit, prin celula sa intimă, de adevăr. Numai un pic de frumuseţe dac‑ar fi, ar exista un motiv de‑a ne aprecia reciproc, de‑a ne admira nepre­făcuţi, şi pacea între noi, liniştea cea roditoare de Dumnezeu, calmul din zori, înainte ca trandafirul din strat să‑şi desfacă bobocii înrouraţi, frenezia urcând spre amiază, selectorul de bine al inimii care trebuie să bată tot timpul şi pentru altcineva, pentru necu­noscutul în care te regă­seşti, fie şi pe o literă sau pe o virgulă…

Aşa l‑am cunoscut pe „neamţul“ Dietmar, care „soma” în continuare redacţia, pe „omul acesta trebuie să‑l cunosc!”. Surpriză: Dietmar era un Dumitru neaoş român: Steffens este Stoian. În elegantul restaurant de pe malul lacului Herestrău, la Bucureşti, omul de la telefon mă primeşte recomandându‑se simplu, româneşte. Mai mult, îmi pune sub ochi un document incredibil, un thriller, nereco­mandabil copiilor sub 15 ani, dar şi maturilor cu inima slabă: propria condamnare la moarte, într‑o sentinţă definitivă, a Tribunalului Bucureşti, din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. Înţelegeam, în sfârşit, taina omului din faţa mea. A fost nevoit să‑şi părăsească patria, iar în noua patrie adoptivă, mai mult, să‑şi schimbe numele, altfel, cine ştie cum, bum‑bum. Intrăm lin, elegant chiar, după prima zdruncinătură, în biografia acestui om plin de istorie şi de întâmplări „crude şi insolite“. Un basarabean, iniţial, fără copilărie, de fapt, căci locul copilăriei fu părăsit forţat, din momentul în care hoarda roşie înainta spre apus, peste noi şi împotriva voinţei noastre, jucaţi la masa verde a hazardului unei istorii cel mai adesea neprie­te­noase, spre a ne şterge şi pospaiul de civilizaţie europeană, ce se mai găsea la românii din România, la pier­derea războiului lui Antonescu alături de Hitler şi… „câştigarea“ dezastrelor următoare, la Est, cu tătucul popoa­relor, „Stalin şi poporul rus, libertate ne‑au adus”.

Basarabenii au înţeles mai bine ca mulţi, de la început, ce poate însemna să pierzi totul într‑o clipă; să fii învins fără luptă, deşi nu nimicit încă; intrând, cu voia autorului, mai adânc în biografia copilului sălbatec şi nesupus, a tânărului cu o căutătură ciudată şi „duşmănoasă“, în fine a elevului sau studentului, pus cu burta pe carte, iluminat, elevul sau studentul, că numai aşa se va salva, învăţând temeinic, învăţând pentru sine, fără lozinci leniniste, învăţând pentru fraţii lui, învăţând să răzbune moartea tatălui său, preot ortodox, împuşcat la „ruleta rusească“, de o patrulă de „eliberatori“ morţi de beţi şi foarte „distractivi“, în acea zi sau seară, când Dumnezeu îl ceru jertfă pe unul din slujitorii săi, după judecata Lui cea nepătrunsă de om; învăţând pentru eroica lui mamă, care i‑a dus, cum se spune, în spate, pe sărăcia lucie a anilor de după război, împingându‑i tot timpul în faţă, cu dragoste, pe ura ei, pentru trecutul furat de ruşi, dar nu şi fără speranţa că viitorul poate deveni mai bun pentru cine învaţă, pentru cine îşi face o meserie temeinică, şi din tehnică o profesiune practică, dincoace de trăncăneala politicii sperjure şi agramate, când n‑a fost în punctele ei esenţiale, de‑a dreptul criminală.

Martor al istoriei şi participant la ea, inginerul hidroenergetic Dumitru Stoian fu în curând solicitat pe treptele manageriale ale profe­siunii, inginer-şef, director, director general, având în coor­do­narea lui oameni, şantiere şi fabrici, găsind inspiraţia şi puterea nu numai să‑i organizeze, dar mai ales să‑i ajute. Din acest punct al angajării lui pentru oameni, partidul unic şi dur a trebuit să‑l asculte pe el; dacă tot avea ce să‑i ceară; proiectelor nu de puţine ori megalomane, ale unor nechemaţi, le contra­punea sensul practic al grijii sale faţă de om; dacă tot se foloseau de mintea lui, să‑l lase să lucreze după ştiinţa sa, să nu se bage unde lor nu le fierbea oala; această exorcizare a răului, evocată postum, pare o ficţiune; de n‑ar fi fost darul şi harul unui om plin de iubire, ne/în stare de a‑şi urî şi duşmanii, cu datoria în sânge, de a trăi pentru dăinuire şi pentru libertatea de mai târziu.

Am avut prilejul să discutăm cu dl. Dumitru Stoian toate aceste lucruri, desluşite şi de pe câteva seturi de casete, din amin­­tirile iniţial înregistrate de cineva, examen oral pe care povestitorul îl trece cu brio, cu acel talent nativ al „românului născut poet“.

Cartea pe care l-am îndemnat să o scrie, insistând adesea, a apărut în fine, la Editura Carminis din Piteşti, redactor şef dna. Cristina Diana Neculai, se află deja în librăriile din ţară fiind lansată cu un succesc ce poate surprinde; însă de ce?! Scrisă „alb”, fără inutile literaturizări, sau „flori de stil”, cu o sinceritate şi acribie exemplare, structurată în două părţi: 1. Supravieţuind comunismului şi 2. În libertate fără rădăcini, pe parcursul a 350 de pagini, cu un bonus de docunente foto color, din ţară, dar şi din peregrinările specialistului „în libertate”, în o serie de ţări total dezamăgitoare, ale lumii a treia (Burundi, Haiti, Togo, Burkina Faso, Afganistan), cartea de faţă, inteligent sau poate chiar savant alcătuită ( cu o prefaţă a dnei. Marianne, soţia autorului, lucidă ca o nemţoaică, dar prea radicală în judecăţile sale nespeculative, cu mulţumiri celor ce l-au încurajat şi ajutat să o ducă până la capăt, la final cu o rafinată Rugăciune adresată lui Dumnezeu atotputernic şi ocrotitor, înaintea postfaţei semnată de noi, cu două cuvinte, din Creangă şi Papinnii, un moto, şi un ultima verba, de fapt, este primul capăt al unei lupte cu sine a autorului ei, dar şi cu admiratorii săi, până l‑au decis să o publice.

Există în structura intimă a lui Dietmar şi Dumitru o înclinaţie specială, dar atât de sensibilă, pentru naraţiune, pentru ethos, pentru poveste. O genă autentic moldo­ve­nească şi răsări­teană. Există un filon nesfârşit de bogăţii simţitoare, o tentă lirică, semne ale unui suflet solidar cu toţi oamenii pe care i‑a cunoscut, de‑a lungul unei vieţi luptătoare şi atât de bogate. Am devenit în scurt timp prietenul omului încărcat de ani, dar atât de tânăr în spirit, fascinat la rândul lui de izvoarele noastre, descâlcite mai mult din abstracţiuni, iar din viaţă pe cât s‑a putut; lungi convorbiri tele­fonice, câteva întâl­niri, surpriza unui dar de împărtăşanie lungă cu vinul lui Horică, binecuvântatul lui prieten focşănean, cu care ocazie noi ne‑am dat drumul şi l‑am evocat în Suplimentul cultural californian pe poetul Horia Furtună, acelaşi nume ce‑l poartă şi prietenul podgorean al d‑lui Stoian, generosul cu o mie de inimi şi toate de aur. Noi ce i‑am putea dărui, în compensaţie, decât poate acest exerciţiu de admiraţie, şi alte câteva texte, cum se spune, „din clasici“, pe care inginerul de hidrocentrale, neoste­nitul călător şi lucrător pe trei continente, le‑a îndrăgit, şi de care, auzindu‑le, fie şi telefonic, se uimeşte ca un copil. Aşa am „negociat“ să pună cele doua cuvinte, la început cărţii pe Ion Creangă, humu­leşteanul pocnit de geniu, iar la final un cuvântul, la fel, de geniu al lui G. Papinni. Sunt lucruri care, oricât de diferiţi am fi, ni se potrivesc. Însă depinde, ne atenţionează Domnul Iisus, din Evanghelii, cum le citim.

Pe fratele nostru, dl. Dumitru Stoian, creştin în faptă, iar nu în vorbe, încă de când l‑am dedus, de sub iscălitura enigmaticului Dietmar Steffens, l‑am presimţit, deopotrivă, ca pe un învingător, un om ne/sfârşit, un prieten dintre cei pe care nu‑i cumperi, pe care timpul şi destinul ţi‑l fac, la momentul potrivit, cadou. Iar aici el ne creează şi precedentul de a‑l reciti (şi retrăi!) din amintirile sale, într‑o carte supravieţuitoare, ca de altfel, mai întâi, autorul ei. Un om vrednic de admiraţia noastră şi a celor ce‑l vor ceti, şi se vor regăsi, fie şi într‑o clipă trecătoare, pe litera şi‑n spiritul său nemuritor… „Condamnat la moarte” fiind o carte de mărturii ale unui supravieţuitor, dar şi ale unui învingător, total diferită, şi cu totul aparte, faţă de lunga serie de memoralistică „anticomunistă”, devenită de la un timp modă, uneori fără orice motivaţie şi metodă.

ION MURGEANU