De gustibus…

Întuneric la amiază de Arthur Koestler, Pianistul de Wladyslaw Szpilman şi Pianista de Elfriede Jelinek

Dacă din când în când ne mai aducem aminte de veteranul De gustibus non est disputandum (Gusturile nu se discută), o facem doar dintr-o inerţie obosită şi obositoare, fără speranţa de-a convinge pe cineva cu grăuntele său somnolent de înţelepciune antică. În definitiv asta-i soarta tuturor epitafurilor: Cu cât viii se sinchisesc mai puţin de ele şi de adevărul pe care-l poartă în pântece, cu atât ţinem din răsputeri ca morţilor să nu le lipsească de la cap! Iar gusturile, o ştie oricine, sunt poftele moarte şi reînviate, ce joacă tontoroiul pe capul efemerului…

Dar să trecem la treabă. Voi căuta să arăt în acest text cum gusturile, chiar cele atrofiate precum gustul pentru lectură, pot fi deşteptate şi judicios orientate în direcţia dorită, printr-o campanie ce nu admite decât succesul, atunci când îşi propune în mod expres să influenţeze opinia publică.

Pentru aceasta am apelat la trei cărţi, devenite faimoase după ce au încăput pe mâinile făcătorilor de minuni ai vremurilor noastre: Întuneric la amiază (Darkness at noon) de Arthur Koestler, Pianistul de Wladyslaw Szpilman şi Pianista de scriitoarea austriacă Elfriede Jelinek, laureată a Premiului Nobel în 2004.

Ce au aceste cărţi în comun? În primul rând faptul că toate au avut un mare impact asupra publicului, fie prin emisiuni la radio (cazul primei cărţi, prezentată în serial la radio „Europa liberă” sub titlul „Zero şi infinit”), fie prin  filmele de mare succes realizate după celelalte două cărţi – Pianistul şi Pianista. Astfel, după Pianistul, celebrul regizor Roman Polanski a realizat filmul omonim, distins la Cannes cu Palme d’Or şi trei premii Oscar. Cât priveşte romanul Pianista, acesta a fost ecranizat de regizorul Michaele Haneke, iar în 2001, la Festivalul de la Cannes, filmul a fost distins cu Marele Premiu, precum şi cu premiul pentru cea mai bună actriţă şi cel mai bun actor.

În al doilea rând faptul că toate cele trei cărţi au construcţia unor ample reportaje sau mai degrabă a unor confesiuni. Întuneric la amiază are în plus însuşirile unui jurnal de închisoare, care dilată Jurnalul personajului principal Nicolas Salmanovici Rubaşov şi prin care scriitorul pătrunde în inima sistemului concentraţionar sovietic.

Pentru a ne apropia şi mai mult de scopul propus, cred că se impune prezentarea sumară a celor trei cărţi. În Întuneric la amiază, Arthur Koestler (evreu născut la Budapesta în anul 1905) ne prezintă varianta romanescă a lepădării sale de concepţiile bolşevice, pentru afirmarea cărora luptase din răsputeri în tinereţe, inclusiv în timpul războiului civil din Spania. După cel de-al doilea război mondial, Koestler devine cetăţean britanic şi se stabileşte la Londra. În anul 1983, la vârsta de 78 de ani, el se sinucide împreună cu soţia sa.

Cartea relatează despre arestarea comisarului Rubaşov, căzut în dizgraţia Numărului 1, şi despre reflecţiile amare ale acestuia  în legătură cu prăpastia apărută între aspiraţiile lor revoluţionare şi realitatea întunecată instaurată de voinţa atotputernică a Numărului 1: „Am aşezat ideea de om mai presus de cea de omenire” sau „Înainte făceam istorie, acum se face politică”.

Adevăratul reprezentant al lumii bolşevice nu este nici Rubaşov, nici Ivanov, anchetatorul din generaţia şi de formaţia intelectuală a celui dintâi, el însuşi arestat, mai apoi împuşcat, întrucât îşi permite să ezite şi să filosofeze atunci când se impune să fie prompt şi fără milă, adică în ton cu linia partidului. „Partidul nu poate să greşească!” se afirmă cu diverse prilejuri în carte. Reprezentantul tipic al noului val este tânărul anchetator Gletkin: ordonat, supus şi conştiincios până la robotizare, „omul din Neanderthal” cum este numit de Rubaşov.

Pianistul lui Wladyslaw Szpilman a apărut în anul 1946 la Varşovia sub numele Moartea unui oraş, titlul unuia dintre capitole. Cartea înfăţişează extraordinara poveste a acestui evreu polonez, talentat muzician şi compozitor, în Varşovia anilor 1939-1945: la început în ghetou, apoi ascunzându-se în oraşul distrus de bombardamente şi de furia dezlănţuită a nemţilor, îndată după înăbuşirea rebeliunii. Cartea se încheie cu extrase din Jurnalul lui Wilm Hosenfeld, acel neobişnuit ofiţer german, care l-a ascuns şi l-a hrănit un timp pe Szpilman, pentru ca după curăţirea Varşoviei de nemţi, el însuşi să ajungă într-un lagăr rusesc, unde i s-a pierdut urma şi a murit.

Câteva cuvinte despre Pianista. Eroina acestui roman cu pronunţat caracter autobiografic este Erika Kohut, o fată de 35 de ani, sacrificată de mama ei autoritară pe altarul artei. Dar ea nu se dovedeşte atât de talentată încât să ajungă pianistă celebră, astfel că se mulţumeşte cu statutul de profesoară la Conservatorul din Viena anilor ’70. Locuieşte împreună cu mama ei şi toată lumea o consideră o fiică model. Însă pe parcursul romanului, Erika îşi dezvăluie firea violentă şi perversă: se încaieră cu mama ei, adoră pozele şi filmele porno, doreşte o mare dragoste împletită cu cruzime şi masochism, aşa cum rezultă din scrisoarea adresată elevului ei Walter Klemmer, cu care are o aventură cutremurător de imorală (sex oral în toaletă, bătaie şi diverse brutalităţi administrate de elev chiar în casa Erikăi).

De altminteri, în pofida premiilor primite, cartea Elfridei Jelinek nu ni se impune prin eleganţa stilului ori prin profunzimea ideilor abordate, ci prin limbajul frust dus până dincolo de indecenţă şi prin violenţa scenelor sexuale, care la rândul lor au făcut-o celebră, după cum cu prisosinţă o demonstrează imensul scandal stârnit pe această temă de romanele PoftăLăcomie (2000). (1989) şi

Dacă Pianista se cheamă capodopera Elfridei Jelinek, este lesne de dedus la ce nivel se situează celelalte scrieri. De subliniat că atât traducătoarea Nora Iuga, cât şi Editura Polirom au făcut tot ce a depins de ei pentru a pune la dispoziţia cititorilor o carte plăcută. Nu-i vina lor dacă o carte mult lăudată de anumiţi critici (Walter Abish: „Pianista este o carte uluitoare, care-ţi îngheaţă sângele în vine”) se dovedeşte a fi un faimos fâs…

N.B. Dar iată şi reversul medaliei. Evreul polonez Israel Shahak a supravieţuit internării în mai multe lagăre naziste şi, după ce ajunge în Israel, îngrozit de cele constatate la rabini şi coreligionari, scrie printre altele cartea Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică, în care vorbeşte de fundamentalismul iudaic. Pentru „păcatul” de-a spune adevărul gol-goluţ, Washington Post i-a anunţat moartea şi n-a făcut nici o dezminţire chiar după vizita lui Shahak la redacţie pentru a dovedi contrariul. Pentru anumite persoane sus puse el rămânea în continuare mort, dovadă elocventă cât au fost de deranjaţi anumiţi „prieteni ai Israelului” de opiniile sale curajoase…