"Pacala si Ursul" – de Florentin Smarandache
Am incercat sa dau de urma alter-ego-urilor lui Pacala in literatura universala: l-am gasit pe Nastratin Hogea, la albanezi, pe soldatul Svejk, la cehi, pe Till Ulenspiegel, la olandezi. Toate, personaje decupate din multime, inzestrate cu o minte si o limba ascutite, supusi incercarilor felurite ale mai marilor, mai puternicilor, mai fatarnicilor, mai grosolanilor, mai tarsitilor, mai lustruitilor, mai talharilor.
Pacala, Nastratin, Svejk, sau Till, sunt oameni simpli, a caror libertate, inteligenta, spirit, ingenuitate, rastoarna canoane, dogme, legi imuabile, rastoarna false ierarhii, idoli, nemernicii, prostia, si perpetueaza pe o lume a sabloanelor spiritul vesnicei copilarii. De aceea, acesti oameni, care forteaza spiritul vremurilor, si le ridiculizeaza, prin inteligenta, bunatate, naivitate, sunt niste genii umane in travesti. Daca Fat-Frumos este un fiu de imparat, ajutat de spirite binevoitoare, de un cal fermecat, de slujitori cu puteri supranaturale ( Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila, in "Harap Alb" ), Pacala este un taran care nu isi afla locul, un critic nelicentiat al vietii contemporanilor, condamnat in povesti sa se descurce din putin, si singur : din minte, si lucruri simple, puse in ecuatia vietii in alt punct si alta virgula.
Exista, desigur, similitudini intre "Pacala si ursul" , piesa de teatru pentru copii a domnului Florentin Smarandache, si "Harap Alb", de pilda, sau "Danila Prepeleac" : las cititorului placerea de a gasi scriitorului nod in papura. Dupa cum – la scara filozofala – Pacala poate fi comparat vulpii, prin siretenia de a canta Puterii ( Ursul ), din fabula "Corbul si vulpea", a lui Esop, nu pentru a prinde bucata de cascaval, ci pentru a ingenunchea Prostia, care – ca orice putere – nu poate fi decat Mare.
Dupa cum exista si o pleiada de elemente originale: imparatul, de pilda, este "Albastru". Dramaturgul sesizeaza – cu o ironie care il caracterizeaza – ca in basme exceda numai Imparatul Rosu si Verde. Si completeaza hiatusul, cu o noua culoare. Neutra. ( ha, ha…).
Strajerul il interogheaza – ca un vajnic sef de birou pasapoarte – pe Pacala la poarta palatului : "sa n-ai cumva ganduri ascunse, vreo rea intentie", ridiculizandu-se singur, prin susceptibilitate.
In acceptiunea autorului, Pacala este ghidusul copiilor. Evrika ! Asa e. Pacala este un vesnic copil mare. Dar un copil fara mama, fara tata, fara casa, fara nimic – doar cu mintea si trupul sanatoase, cu o inima mare, si fara teama de nimic, silit sa invete din propria experienta, si sa impartaseasca calailor, SI SPECTATORILOR – cu bunatate – din propria experienta. ( viata autorului piesei nu este nici ea departe de spiritul unui Pacala dezmostenit, erupt din antiteze ).
Intriga piesei este si ea cea uzuala: fata de imparat este la cheremul unei fiare ( Ursul ) , care ii mananca petitorii. Dar teatrul in teatru – si politica in spectacol – intervin cu repeziciune: " popularitatea ta o sa scada de-acum. Te vei face de ras in fata spectatorilor", ii spune imparatul Albastru lui Pacala. Copiii sunt avertizati, si invatati, sa devina, de mici, niste reticenti Pacala, in fata Imparatilor Albastri, care, mai tarziu, le vor cere voturile, ca sa ii minta, si nu putin. Astfel, piesa se transforma incet, incet, intr-o lectie de matematica cu pian pentru ratiune, rabdare, si morala. Tatic inuman, imparatul Albastru atinge – la celalalt capat al puterii, de aceasta data dictatoriale – culmea absurdului : " un imparat nu trebuie sa fie milos cu supusii sai fiindca mai tarziu I se vor sui in cap".
Sugestive mi se par si elementele de recuzita reclamate de Pacala inainte de coborarea in grota ursului, care vizeaza dpua elemente: alimentele si frumusetea. Constient ca asupra ursului ( Puterii ) cerul instelat al lui Kant, omul lui Hegel, Dumnezeul lui Rilke, nu au nici o putere, Pacala stie – din propria foame – ca Puterea poseda stomac, este vesnic flamanda, laudaroasa, si avida sa I se spuna ca este superba.
"am uitat sa ma sperii", declama Pacala ursului, cu mintea parintelui paradoxismului. Pacala il invata pe urs atat regulile paradoxului, cat si cele ale politetii. "Noblesse oblige" – rosteste el, in romana. Este – dupa mine – o lectie adresata spectatorilor, copiilor, mai ales pe o lume teatrala din care, incet, incet, de dragul formei, este ucisa morala ( am avut supriza ca fetita mea de 3 ani sa se indragosteasca dupa "Alba ca Zapada" de mama vitrega. De ce, draga ? am intrebat-o. Pentlu ca ela flumoasa. Acesta este, cred eu, dezastrul autorilor, si regizorilor de teatru, ai zilelor noastre ).
Admirabila – in acelasi plan moral – mi se pare ( filonul popular exista si in "Danila Prepeleac" ) evitarea luptei fizice, si transpunerea ei in plan mental: ursul: "sa ne batem in sabii, in sulite, sau la tranta ?" pacala:" nu-mi trebuie. Nu vreau varsare de sange, fie el si de urs.".
"Inter arme, silent muse" spunea latinul. Cate maceluri mondiale ar fi fost – vor fi – de evitat – cat timp copiii acesti lumi nu vor uita "Pacala si Ursul" sau "Danila Prepeleac". "Ne vom duela in cuvinte", spune Pacala. De fapt, magister, si magistral, Domnul Smarandache, un rezumat popular, si moral, al bunicului sau, Ion, zis Mandea, sau Mandache, din Gorunesti, Valcea, el insusi, un rezumat de oralitate.
Puterea este vorace in a-si demonstra forta. Dar Pacala nu minte, precum Danila, prin cuvinte, pe drac. El ofera alta masura Puterii ( oarbe ) ,si alta masura, siesi. Fiecare competitor avand (oare ?) discernamantul sa aleaga. In finalul intrecerii, autorul ne ofera un recital al barbieritului Puterii (Ursului). De ce ? Pentru ca visul oricarei puteri este sa fie FRUMOASA. Puterea este narcisista. Copiii pot sa vada pe scena ursul ras. Puterea ( proasta ) este convertita – si batuta, simultan – la o norma omeneasca : la o sfioasa si suava docilitate."Sunt cel mai frumos urs din lume ! Singurul urs barbierit !"
Finalul este debordant : Pacala nu se insoara cu fata imparatului. Nu vor trai fericiti pana la adanci batranete. Pacala se considera – ca un ascet autentic – nedemn. De fiica imparatului. De intreaga imparatie. "eu am menirea sa umblu prin lume, sa mai scot si alti oameni din necazuri, si sa indrept raul care exista". Un haiduc literar. Un Robin Hood. Un Ivanhoe. Un Doctor Justice. Un don Quijote. Un Micky Mouse. Un Superman. Dar altfel. " Eu nu averea o caut, sunt multumit cu saracia mea curata si sloboda, doresc sa fiu liber ca pasarea cerului." Citez din "Moara cu Noroc", a lui Ioan Slavici, cuvintele soacrei lui Ghita, pe ruinele fumegande ale hanului: "… nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit…"
Am colorat aceasta carte fara arme: fara armuri: fara armate.
"Pacala si Ursul" este o pledoarie: pentru simplitate.
De aceea, nu o vedem: cautam intotdeauna adevarul in cuvinte colorate.