Până la urmă, cele mai frumoase tablouri nu înseamnă nimic fără o rază de soare…
Seria “Cronicile vampirilor” oferă cititorilor un adevărat regal baroc. Stilul complex, proza spumoasă, trimiterile cultural-istorice rafinate, toate completează un mozaic în care te afunzi, fără să întrevezi un final. Nemurirea este spectrul, de multe ori înfricoşător, sub care această serie fiinţează. Nemurirea este înţeleasă ca o modalitate de viaţă, ca un garant al unei înţelegeri superioare, de care dau dovadă toţi cei ce au posibilitatea atemporalităţi. Perspectiva pe care aceştia o oferă, modul în care ei percep lumea este radical altul. În momentul în care nu mai eşti constrâns de singura tară reală a sistemului tău fiinţativ, libertatea devine supremă.
Anne Rice sondează abil psihologia umană, scoţând în evidenţă avantajele şi dezavantajele fiinţei. Teama de moarte, nesiguranţa, suferinţa, toate sunt eliminate din viaţa nemuritorilor, însă odată cu acestea dispare şi întreaga paletă de senzaţii asociată ludicului temporalizat. Micile momente de împlinire specifice oamenilor devin banale, nu mai pot satisface fiinţa pentru care limitele s-au topit. Nemuritorul este izolat, marcat sui generis de superioritatea care îl caracterizează. Legăturile dintre el şi lume se topesc, pentru că aceasta devine o scenă şi nimic mai mult. Romanul “Vampirul Armand” reuşeşte să redea foarte bine atmosfera rece, creionând abil un cadru în care acţiunea complexă se poate desfăşura în deplinătatea ei conceptuală: ”- Acesta este singurul soare pe care-l vei mai vedea. În schimb, vei avea un milion de nopţi ca să vezi lumini pe care muritorii nu le pot vedea, să furi din stelele îndepărtate, aşa cum a făcut Prometeu, o iluminare nesfârşită prin care să înţelegi toate lucrurile. Iar eu, care contemplasem o lumină mult mai minunată în acel tărâm din care fusesem alungat, tânjeam ca el să o umbrească acum pentru totdeauna.”
Personajele sunt caracterizate amănunţit, acţiunea este o înşiruire de ipostaze. Arhetipurile sunt scoase în evidenţă, istoria este reînţeleasă şi analizată prin prisma unei obiectivităţi dure, aproape aseptice în multe momente. Naratorul personaj păstrează distanţa, evocarea permiţându-i să se detaşeze de trăiri şi să le expună coerent. El pare să se maturizeze, să-şi exorcizeze demonii interiori, să înţeleagă mai bine ritualul de iniţiere la care a fost supus. Neofitul priveşte înapoi, cu maturitate, îşi conştientizează procesul iniţiatic şi explică simbolurile ascunse. “Vampirul Armand” este o veritabilă saga a redescoperii, o redefinire a valorilor, oferindu-i cititorului pretexte meditative. Viaţa îşi pierde calitatea esenţială, efemeritatea, diluându-se într-o imuabilitate înfricoşătoare pe alocuri. Dispare teama de moarte, dispare condiţionarea temporală. Naraţiunea devine ciclică, 500 de ani înseamnă un simplu început. Anne Rice demonstrează viabilitatea unei lumi paralele, posibilităţile infinite ale existenţei.
Evenimentele se derulează rapid, nu există certitudini, decorul pare să ascundă întotdeauna ceva. Lumea banală este ocultată în repetate rânduri, pentru că însăşi existenţa personajelor presupune o transcedere a stărilor fireşti. Vampirul este o paradigmă definitorie, o augumentare stilistică a omului-creator: “În acea ultimă dimineaţă în Roma, înainte de plecarea spre nord, au hotărât că trebuia să îmi schimb numele. Amadeo, care conţinea chiar numele lui Dumnezeu, era cel mai ruşinos nume pentru un Copil al Întunericului, mai ales unul care urma să se afle în fruntea Clanului din Paris. Din mulţimea de variante ce mi-au fost propuse, Alessandra a ales numele Armand. Aşa că am devenit Vampirul Armand.”
Cadrul istoric este conturat foarte bine, reuşind, prin intermediul numeroaselor trimiteri culturale şi istorice, să îşi păstreze autenticitatea. Personajele trec prin perioade de şlefuire, progresează o dată cu lumea din jurul lor. În ciuda aparenţei de enclavă, vampirii sunt activi din punct de vedere social, participă la făurirea istoriei. Anne Rice reia aici mitul zeilor. Nemuritorii sunt cei care deţin controlul, cei care pot dispune după bunul plac de resursele infinite ale realităţii imediate. Magnetismul lor, farmecul rafinat, puterile excepţionale sunt calităţi umane exacerbate, care izvorăsc însă din imuabilitatea lor şi le conferă o aură mistificatoare imposibil de ignorat.
Tehnica jurnalului avantajează coerenţa romanului. Perspectiva este unitară, acţiunea se desfăşoară rapid, însă faptele sunt construite pe baza unui fond ideatic complex care oferă cărţii profunzime. Nu poţi să treci uşor peste anumite idei, asupra cărora trebuie să meditezi. Nivelul psihologic este construit atipic, iar citirea gândurilor oferă o nouă dimensiune acţiunii. Incipienţa devine un status quo, iar Anne Rice se dovedeşte un sociolog abil, reuşind să exemplifice câteva dintre obsesiile specifice omului modern: nevoia de a fi iubit, frica, sentimentul de alienare, imposibilitatea apropierii… În “Vampirul Armand”, nemuritorii sunt umanizaţi prin acţiunile lor, demonstrând că problema morţii este o problemă strict temporală, de facto. Muzica nu se va opri niciodată: “Ea se întorsese deja. Îl privea uimită, în timp ce el mergea încet pe gazon către casă. Pandora s-a dat la o parte şi noi toţi l-am privit într-o linişte respectuoasă, în vreme ce s-a aşezat lângă pian, cu spatele spre piciorul drept din faţă al pianului, cu genunchii strânşi şi cu capul odihnindu-se obosit pe braţele strânse. Şi-a închis ochii. – Sybelle, am întrebat, ai cânta pentru el? Appassionata, din nou, dacă vrei. Şi desigur, ea a cântat.”
Mitul vampirilor este deja un subiect tabu pentru literatura mondială. Numeroşi autori au folosit simbolurile aferente lui, construind clişee care obosesc cititorul. Anne Rice însă vine cu o viziune nouă, proprie. Ea nu insistă pe monstruozitatea vampirilor, ci oferă o pledoarie a corporalităţii. “Vampirul Armand” este o călătorie printr-un labirint interminabil, o frescă a plăcerii carnale. Constrângerea temporală dispare, însă vampirul nu devine captivul propriului mit, ci se individualizează, scoţând în evidenţă umanitatea sa. Prin această umanizare a supranaturalului, Anne Rice reuşeşte să se apropie de cititor, să îl convingă de veridicitatea lumii pe care a creat-o. Vampirul Armand poate să fie oricare dintre noi. Nemurirea de care el se agaţă nu este însă decât un pretext. Până la urmă, cele mai frumoase tablouri nu înseamnă nimic fără o rază de soare…
Bibliografie Anne Rice – Vampirul Armand – Rao – 2004