Amărăciunea visului neatins

Elena Stan – „Mizeriile cotidiene ale vieţii”, ed. Grinta, Cluj, 2010

Romanul Elenei Stan stabileşte o relaţie nouă cu cititorul. Cu dorinţa evidentă de a oferi o lecţie amară de viaţă, un exemplu de „cum nu trebuie”, scriitoarea aduce în paginile cărţii povestea unui personaj oarecum contradictoriu. Cu un nume parcă predestinat, Mihu Pătimeanu, ziarist şi rocker mai mult în înfăţişare decât în convingeri, este un biet om cu un ghinion perpetuu, care-l urmăreşte în cele mai mărunte aspecte ale vieţii. De la banalul WC şi până la hrana zilelor lui, de la aspectul hainelor şi al locurilor din oraş, totul îl copleşeşte cu „mizerii cotidiene” care capătă pentru el rolul uneltelor soartei. Un caracter visător, cu convingeri nu lipsite de bun-simţ, în contact cu toate categoriile sociale care se transformă în timpurile noastre în chipuri hidoase, groteşti uneori. Persoanele cu care Mihu Pătimeanu are legături sunt cele care îl dezamăgesc cel mai adesea, cu excepţia unor apropiaţi care îl salvează de fiecare dată fie din falimentul financiar, fie de foame, fie de murdăria lui fizică, datorată lipsei unei locuinţe. Pe rând, el trebuie să afle cum se poate trăi cu un acoperiş spart deasupra capului, cum se pot economisi resturi de mâncare sau cum poţi să iei foc de la un reşou electric uitat aprins, ca unică sursă de căldură într-o locuinţă insalubră. Locuinţa, nevoia lui Mihu cea mai mare, îi este parcă de fiecare dată interzisă, fie de spectrul evacuării din spaţiul naţionalizat de comunişti şi restituit foştilor proprietari, fie de lipsa salariului care să-i permită un credit bancar.

De-a lungul romanului, viaţa lui Mihu Pătimeanu e surprinsă prin crâmpeie de la diverse vârste, cu reveniri în prezent. Mici întâmplări şi lovituri, iubiri neîmplinite, lucruri fireşti pentru oamenii obişnuiţi, îl biciuiesc neîncetat pe omul care încă are puterea de a se refugia în vise. Cu atât mai dureroase sunt trezirile, când constată fie că i-a fost oprit curentul, fie că e stors de ultimii bani de tot felul de şmecheri. Lipsa esenţială a personajului şi poate mesajul întregului roman, este tocmai puterea de a acţiona pentru materializarea visului său. Nimic din ceea ce trăieşte nu pare a-l învăţa minte, iar singurătatea în care se refugiază arată o oarecare slăbiciune în calea pe care o parcurge fără acea minimă protecţie a dragostei materne, încă din copilărie. Mama, întâia fiinţă esenţială este cea care nu i-a dăruit aripi pentru zbor, ba dimpotrivă, iar Mihu trebuie să se lupte cu ursita scrisă astfel, dar fără a  cunoaşte lupta. Crede că muzica rock îi oferă posibilitatea de a se exprima, crede în dragostea curată şi rămâne un idealist un pic naiv de care profită toţi cei apropiaţi. Cu timpul, viaţa lui capătă gustul amar al sărăciei. Lipsa esenţială, a locuinţei, urmată de aceea mult mai importantă a dragostei, fie a mamei, fie a unei soţii, îşi pun amprenta pe destinul său. Cuibul, cochilia necesar-umană care să-l apere, îi lipseşte. Se trezeşte singur, într-un oraş haotic şi în care forfotesc străini. Sordida viaţă pe care ar dori s-o camufleze, s-o cârpească de ochii lumii, îl îndeamnă să găsească soluţii ucigătoarelor probleme mărunte. Dar totul este văzut, ridiculizat şi nimic nu scapă vederii colegilor lui. Deasupra a toate, veghează însă ochiul protector al bătrânei vecine care îl îndrăgeşte şi îl ajută mereu, ca o adevărată înlocuitoare a mamei.

Îmbătrânind astfel, zi de zi, Mihu ajunge în mod aproape ironic spre finalul cărţii un subiect pentru fotograful de la ziar şi o sursă de inspiraţie pentru romanul unei colege. Dincolo de pletele de rocker cu cisme şi ochi verzi, o imagine care ascunde de fapt un mare timid, se desprind uneori, oarecum presimţite din cauza tensiunii lui, gesturi violente, lovituri şi răni, pe alocuri ameninţări cu o sabie. Ca un don Quijotte, Mihu se vrea un justiţiar lipsit de puterea de a împărţi dreptatea în numele unor idealuri care se prăbuşesc sau se schimbă. Asemănarea cu un adolescent care a uitat să mai crească se simte în scena în care lui Mihu i se oferă trupul unei tinere, o batjocură a stăpânului unei herghelii de cai unde e angajat.  Spre final, într-un vis de dreptate, Mihu îi iartă pe toţi cei care au greşit faţă de el, fără a-i umili sau a se răzbuna. E o dovadă a caracterului său, rămas încă frumos în ciuda loviturilor pe care viaţa i le administrează constant.

Romanul este scris într-un fel de amestec între gânduri şi dialoguri, unele printre altele, iar pendularea continuă între prezent şi trecut se face uneori anevoie. Curiozitatea cititorului este totuşi bine captată, chiar cu micile piedici în calea naraţiunii (mai ales din pricina unor întrebări retorice sau concluzii induse prea evident), cartea e o lectură care se parcurge cu surprindere. Ironia e bine camuflată şi dacă uneori cititorul poate zâmbi, îngăduitor sau superior, totuşi povestea eroului emoţionează. Mihu ar putea foarte bine să fie colegul nostru, al fiecăruia. Poate că autoarea a izbutit să ne facă să privim mai atent viaţa din jur, mai ales prin dezvăluirea adâncilor contraste ale prezentului obscur, descrise în fiecare capitol. Unele „lecţii” sunt descrise clar de autoare, cele cu caracter creştin sau ecologic. Finalul, în care este descrisă Revoluţia din decembrie 1989 prin ochii lui Mihu, capătă valoare prin amintirea citatului din Eminescu, „ai atâta libertate şi egalitate, câtă avere ai”. În cazul lui Mihu Pătimeanu, egalitatea şi libertatea îi sunt evident interzise. Autoarea izbuteşte să călăuzească atenţia spre valori mai profunde şi mai durabile, aşa cum citatul din Eminescu dezvăluie amara degradare a societăţii, trăită de poet şi începută încă de acum 150 de ani.

O prezenţă literară care îşi face bine auzit glasul, într-o parabolă cu un tâlc evident.