Alexandru Petria şi heterotopia recluziunii

„Deania neagră” (Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2010), primul volum de proză scurtă al scriitorului-gazetar Alexandru Petria, întruneşte toate ingredientele unei distopii ontologice ce riscă să provoace în conştiinţa cititorului avizat o reaşezare a ierahiilor estetice.

Nu mă gândesc neapărat la o revoluţie heterotopică, ci la declanşarea unui catharsis modern, localizat între disponibilităţile temperamentale ardelene cu Rebreanu cap de listă şi instantaneele citadine din perioada Americii industrializate, reprodusă de O’Henri prin fidelitatea dezolantă a băşcăliei.

Numai că spre deosebire de realitatea virtuală cu funcţie escapistă a lui Foucault, cel 27 de ficţiuni scurte ale scriitorului dejean degajează o ideologie ce îşi refuză propria devenire rigidă. Urmărind reacţiile naratorului cvasi-existent, nu poţi totuşi să nu îi recunoşti toate calităţile demne de o replică destoinică a unui Akaky Akakievici ardelean sui-generis. O anume resemnare radicală, ce îşi aplică masca „horaţianism”-ului celui mai frivol, face din ambele personaje purtători ai unei hermeneutici a contemporanietăţii pe care o sfidează metodic, reuşind în parte să-i supravieţuiască chiar. Anume aici văd arheologia teleologică pe care critica de întîmpinare ar trebui să o aibă în vedere.

Dar poate ceea ce captează atenţia cititorului e chiar discursul semantic, cinematografic prin exelenţă, riscând să concureze serios bazele celei de-a şaptea arte. Stilul telegrafic al discursului căruia nu i se poate imputa nici cea mai mică doză de moralism are totuşi un efect surprinzător de ancorat în eticism. Chiar dacă profilul personajelor rezultă mai curînd unul butucănos, ca un răboj în urma a două-trei cioplituri din bardă, acest lucru nu lasă loc să pară insuficient dezvoltate.           Dimpotrivă, orice informaţie în plus ar da textelor o doză de saţietate deloc sănătoasă receptării. În plus, metafora generală, complementară acţiunii propriu-zise, e cea care ocupă economia estetică a materialului.

În plus, flow-ul narativ curge exact ca şi cursurile mişcătoare ale râului Someş, pe malurile căruia a copilărit şi activează autorul: nu văd cum geografia judeţeană (Cluj şi Bistriţa) l-ar putea ajuta să-şi depăşească gravitaţia unui Ieud arhetipal. Pentru că se poate vorbi în cazul prozelor scurte semnate de Petria chiar despre un imaginar concentraţionar prin excelenţă, în care cei mai mulţi cititori care nu au copilărit în preajma rîurilor de munte riscă să se înece. Centrele (focarele) de libertate asumată emit (receptorului pe fază, evident) semnale dintre cele mai variate ca frecvenţă şi manifestare. Acesta e cazul topoilor trans-istorici, de prezenţa cărora personajele respective sunt pur şi simplu stânjenite. Uneori, dimpotrivă, anume actanţii narativi sunt cei care consolidează detaşările istoric-periferice, acţiunea desfăşurându-se în cercuri concentrice. În orice caz, doar cei mai buni înotători pot reveni, după ce li s-a rupt filmul realităţii cu iz de Auschwitz & Oswięcim, la viaţa de toate zilele în planuri eterice, purificaţi nu doar estetic.