… univers inclus/ in alt univers, in altul, si in altul….

Apărut în 2004 la Editura Semne, volumul prezintă o încărcătură deosebită de sentimente care erup prin intermediul cuvintelor. De o sensibilitate puternică, autoarea atinge şi include în poemele ei atât tema timpului, cât şi tema iubirii, a neîntoarcerii, frâmântările omului şi întrebări retorice. Unele dintre aceste poeme s-au bucurat de o recitare în faţa spectatorilor în cadrul spectacolelor de poezie susţinute de membrii trupei de actori amatori Omnes: “Poezia nopţii” (Bucureşti, 26 August şi 25 noiembrie 2005).

Peisajul stărilor interioare este determinat de repere ce se insinuează pe parcursul derulării destinului: iubirea, timpul, trecerea, revenirea, melancolia. Această comunicare între repere ghidează sentimentele. Omul în căutarea de reciprocitate arată nevoia lui de împlinire, de comunicare, de relaţionare, nevoia unui dialog. Volum este traversat de un lung şi sinuos monolog, a unei nevoi de a fi ascultat şi înţeles. În spatele întrebărilor se camuflează cererea la reciprocitate, însă tumultul trăirilor se consumă în sine, nevoia de limpezire a gândurilor prin aşternerea lor pe hârtie sfârşeşte prin găsirea liniştii, dar nu şi a resemnării.

Eul liric este tulburat de universul ermetic al celuilalt, de rezistenţa lui în faţa asediilor repetate ale trăirilor: „Ce frumos vorbeşti în interiorul tău/(…) Ce curat strigi în interiorul tău/ (…)Ce cald plângi în interirorul tău”(…).

Deschiderea eului liric în faţa trăirilor transformă universul intim şi ermetic pe care îl posedă fiecare om, într-un univers care e capabil să împartă şi cu un alt univers combustiile interioare, sfârşind prin includere. Includerea aceasta nu trebuie însă interpretată ca o asimilare, o depersonalizare a celuilalt, ci ca o contopire a două individualităţi, fără însă a-şi pierde unicitatea. Includerea este ideea de renunţare la o parte din independenţa spirituală pentru o fericire comună, şi posibilitatea ideii de compromis, iertare, acord.

Poemele se bucură de o deosebită fineţe a analizei stărilor interioare dar şi a construcţiei spirituale a celuilalt. Această analiză nu este realizată sub o lupă ca la microscop, ci omniprezent, fără a tulbura intimitatea şi dreptul la libertate. Este o analiză discretă a atitudinii, a gesturilor şi a reacţiilor celuilalt care se răsfrâng inevitabil asupra celor din jur şi mai ales asupra persoanei care îl iubeşte. „Univerul inclus” este o invitaţie la receptarea spirituală, la deschidere senzorială şi la comunicare sufletească. Universul persoanei care îşi deschide sufletul către altă persoană este matur şi devine mai colorat, iar obiectele din jur prind alte nuanţe şi dimensiuni ( manifestările naturii cum ar fi ploaia, furtuna, sunt hiberbolizate din prisma sensibilităţii poetice ). Mergând pe această linie, s-ar putea spune că un „univers inclus” este un univers care se abandonează altui univers şi este inclus în universul persoanei iubite, ca o compatibilitate a gândurilor şi a sentimentelor. Deschiderea simultană a sufletelor ( sufletul căpătând aici dimensiunea de univers, alături de fiinţă ) devine o includere reciprocă, universul femeii este inclus în universul bărbatului şi invers, universul obiectului este inclus în universul naturii, universul naturii este inclus în universul spaţiului, până la o comunicare şi un transfer de stări şi mişcări prin toţi porii. De aici provine şi nota de tristeţe şi nelinişte a eului creator: eul masculin are universul spiritual închis: „Te aştept cândva, şi în afara ta.”, ar părea un univers care refuză completarea şi ignoră chemarea împlinirii. Sunt universuri singuratice ce se caută mereu, precum jumătăţile, ce în exterior sunt complete dar în interior simt nevoia unei întregiri.

Poemele se construiesc în jurul nevoii de cunoaştere a sinelui şi de încercare a pătrunderii celuilalt, descifrării adâncurilor sinelui dar şi sondarea lumii interioare a celuilalt, descoperirea altor lumi, a altor universuri. Tot prin intermediul acestei cărţi reflectăm la ideea că fiecare individ este distinct, că fiecare are o construcţie interioară aparte ( trăim într-o diversitate a spiritelor) şi că în lume există astfel milioane de universuri al căror număr posibil se înjumătăţeşte dacă se includ reciproc. ( există bineînţeles posibilitate ca nu toţi să privească împlinirea sufletească ca pe o deschidere faţă de androgin şi includerea sentimentelor în interioritatea sa pentru o forţă a iubirii şi a vieţii mai mare). Această viziune asupra iubirii se răsfrânge şi asupra perceperii timpului şi a spaţiului într-o altă dimensiune. Această descoperire a laturii de extaz dar şi de durere, în aceeaşi măsura, a sentimentelor, determină şi o meditaţie asupra realului şi a visului: „(… )e o delimitare nedefinită între real şi fantezie”. Perceperea lumii în aceste dimensiuni real-vis îndeamnă cititorul chiar spre o meditaţie filosofică. Ridică semne de întrebare şi asupra condiţiei umane strârnind cititorul la introspecţie: „Şi te ascunzi în propria-ţi imaginaţie,/ Ca şi cum te-ai scufunda în perne moi.”

„Univers inclus” este poezia care defineşte cel mai bine înlănţuirea timpului şi legătura organică puternică dintre om şi timp. Prin om, timpul îşi măsoară puterile: „Îi dăruieşti visele tale”, iar timpul devine punct de referinţă pentru direcţia curgerii vieţii: „Ai simţit vreodată timpul?/ Toţi îl cunoaştem bine.”. Timpul se repetă, se perpetuează, se naşte unul dintr-altul: „Ca dintr-un univers inclus/ În alt univers, în altul, şi în altul…”. Tema timpului este pregnant prezentă, în poeme, fiind chiar o axă pe care se desfăşoară durata şi intensitatea sentimentului. „Eram cu iubitul meu pe insula Bora Bora/ Ne răvăşeam gândurile. Le amestecam/ cu sentimente.” A se preciza că acest sentiment nu este un sentiment adresat numai unei persoane, ci este sufletul poetei care vibrează în faţa fenomenelor naturii, a curgerii timpului şi în faţa evoluţiei semenilor.

Pe parcursul cărţii reiese efortul eului liric de a comunica cu persoana iubită, încercând să pătrundă în universul lui ermetic. Acest androgin rămâne un androgin ermetic. Abondonarea în lumea visului, unde sentimentele se împlinesc este evidentă în poezia „bora bora” unde iluzia îndulceşte realitatea :”Era un sacrilegiu prezenţa tunului/ în acest eden şi reuşea să spună atât de mult/ despre uşurinţa cu care sufletul poate părăsi realitatea/ refugiindu-se în iluzie.” Abondonarea aceasta în oniric este tema pe care o întâlnim la romantici, unde noaptea şi visul sunt antidotul pentru slăbiciunile create de realitate oamenilor sensibili, visul devine un sprijin ca o carapace împotriva intemperiilor realităţii. „nu-mi spune cum ai ucis iubirea.”, este mai degrabă un motto ascuns printre versuri al volumului, iar în această uciderea a iubirii sunt complici atât timpul, cât şi conjuncturile, mergând până la spaţiu.

Autoarea analizează nu numai sâmburele comunicării interumane şi al legăturilor sufleteşti din mediul uman, ci şi contextul în care el se dezvoltă, astfel sunt versuri care analizează şi trăsăturile şi comportamentele oamenilor în sens general, fiind o critică subtilă a unor defecte umane precum lăcomia materială, carnală, ignoranţa nevoilor sufleteşti :”Şi simiţi cum, încet şi mut/ Te-ai mâncat.” . Foamea trupescă poate duce până la forme de canibalism, de un auto-canibalism mutesc, într-o goană orbitoare după materie şi trup. Ataşamentul omului faţă de lumea înconjurătoare, cumulând senzaţiile din volum, este un sentiment complex în care sunt implicate atât filosofia şi natura, cât şi factorii exteriori fiinţei care nuanaţează sau dimpotrivă atenuează sentimentul: ploaia, vântul, „cerul întunecat”, „furtuna năprasnică”, etc. Natura devine pe alocuri glasul sufletului care manifestă stările de zbatere sufletească. Limbajul cald al poemelor este el însuşi prima poartă de intarare în lumea complexă a stărilor spirituale. Volumul ne apropie de om, de latura sa umană, descriind stări şi mai puţin fapte, se pune accentul pe suflet, mai puţin pe trup, ca prezenţă fizică. Spiritul optimist este desluşit în versul :” Urăsc despărţirile, / Iubesc doar regăsirile.” Volumul nu face elogiul iubirii eterne ( a da spre siropos sau romantism exacerbat), ci face recurs la sufletul omului, la regăsirea pe sine în sine, la atenţia pentru alţii şi la completarea cu ceilalţi. Este o cale prin care ajungem treptat să iubim ceea ne înconjuară, nu numai pe cel de lângă noi, ci întreg universul ce se ţese în jurul fiecăruia, inclusiv fiecare obiect ce intră în reţeaua densă a iubirii.

Sentimentul trecerii, al perisabilităţii, este pregnant spre sfârşitul volumului, ca un îndemn discret de a trăi viaţa interioară din plin :”şi a nins de sute de ori pe strada aceasta,/ dar de fiecare dată altă zăpadă.” Apare ideea repetabilităţii fenomenelor meteorologice şi a evenimentelor din natură, cel mai probabil ciclic, însă omul suferă transformările acestea într-un timp comprimat, la o ardere interioară maximă.

Ideea de regenerare sufletească, de pauză pentru sine şi apoi de revenire, în contextul poeziei Mariei- Magdalena Jindiceanu, nu este privită în latura sa filosofică, de renaştere şi apoi însingurare, ci dimpotrivă cu o notă de speranţă, de întoarcere în locul de unde a plecat. Probabil că fiecare suflet se întoarce acolo unde s-a întregit, unde a atins împlinirea şi se căută mereu pe sine într-un Atunci şi această căutare se va finaliza când după ce a parcurs toate obstacolele lumii, cu trofeele experienţei umane, se va întoarce acolo unde este liniştea, ca un războinic ce se întoarce la vatră.

Poemul ce ar trebui să închidă ciclul de poeme din acest volum, după un tumultos şi vibrant periplu printre formele sentimentelor şi printr-un mozaic de stări este „disecţie” care aduce izul liniştii şi al împăcării sufleteşti: „Am disecat momentul despărţirii noastre/ N-au curs nici lacrimi, nici sânge, nici noroi./ Doar după disecţie a curs…./ Liniştea.