Zgomotul şi Furia

„ Pentru mine, omul e întotdeauna învingător, chiar dacă-i grav rănit, muribund ”.

„ … Caddy m-a desprins şi ne-am strecurat pe acolo. Unchiul Maury a spus ca să nu ne vadă nimeni, aşa că mai bine să ne aplecăm când trecem, a spus Caddy. Aşa, vezi ! Ne-am tupilat şi am traversat grădina, până unde florile foşneau şi se întindeau spre noi. Pământul era tare. Ne-am suit pe gard, acolo unde grohăiau porcii. Cred că sunt supăraţi pentru că pe unul din ei l-au tăiat astăzi, a spus Caddy. Pământul era tare şi zgrunţuros. Ţine-ţi mâinile în buzunare, a spus Caddy. Că-ţi îngheaţă. Nu vrei să ai mâinile îngheţate de Crăciun,nu…”

Acum 113 ani ( 1897 – 1962 ) venea pe lume cel care la numai 32 de ani ( 1929) avea să pună gând rău Premiului Nobel pentru Literatură ( pe care-l va primi în 1949 )  cu romanul Zgomotul şi Furia, iar la 58 de ani, respectiv la 66 ani, premiului Pulitzer ( decernate în 1955 şi la un an după moartea sa) cu O parabolă şi Hoţomanii, reuşind de-a lungul celor 65 de ani de viaţă să contrarieze o lume întreagă: William Faulkner. Autodidact, funcţionar la banca bunicului său ori diriginte la oficiul poştal al universităţii din Oxford, unde desfăşoară tot felul de munci ocazionale pentru a se întreţine şi scrie, călător prin Europa şi explorator al agorei literare, revine în albia natală în jurul vârstei de treizeci de ani şi până la sfârşitul vieţii va zugrăvi  întâmplările de legendă ale Sudului american din unghiuri şi perspective halucinante. Scriitura sa este abracadabrantă, antiliterară, urâtă chiar, semănând cu o frescă antică greu de descifrat din cauza sedimentelor sau a porţiunilor dislocate, lipsă. Plânsetul continuu a lui Benjy din Zgomotul şi Furia, ascunde, de fapt, revolta neputincioasă a scriitorului, autoflagelarea în travesti, opusă, insidios, vacarmului asurzitor al vieţii. Ca şi Socrate, care considera nebunia un har dumnezeiesc, iar nebunii aleşii lui Dumnezeu, Faulkner pune în cârca lui Benjy – cu care începe şi se sfârşeşte povestea –  întreaga povară a destinului său, recuperată episodic  fie de Caddy, fie de Quentin, fie de Jason, fie de bătrâna negresă Dilsey sau de celelalte personaje din jurul lor.

„ … Quentin a figit către casă. Ocolea bucătăria. *Ne-a stricat toate socotelile, Jack*, a spus el. * Nu-i aşa*. *Habar n-are de ce-i spui*, a spus Luster. * E surdomut*. *Zău*, a spus el. * De când e aşa*. * Astăzi se împlinesc treizeci şi trei de ani de când e-aşa*, a spus Luster. * S-a născut idiot*…”

Deşi Benjy pare total neajutorat, incapabil să înţeleagă ceva, spaima de ţipătul său dă consitenţă realităţii, o repune în drepturi şi-l obligă pe Luster, de pildă, cel care-l însoţeşte de-a lungul vieţii şi-i poartă de grijă în mod constant, s-o redefinească de fiecare dată.

„ … Puteam să aud ceasul şi puteam s-o aud şi pe Caddy stând în spatele meu, şi putând să aud şi acoperişul. Tot mai plouă, a spus Caddy. Mi-e silă de ploaia asta. Mi-e silă de toate. Şi pe urmă capul ei a venit pe genunchii mei şi plângea şi mă ţinea în braţe şi am început să plâng. Pe urmă m-am uitat iar la foc, şi formele luminoase, line, au început iar. Puteam să aud ceasul şi acoperişul şi pe Caddy…”

În fapt, Benjy, pentru care Caddy „miroase a flori”, iar lucrurile din jurul său sunt încărcate de semnificaţii, aude, vede, simte, ceea ce contrastează violent cu imaginea sa de idiot, de surdomut sau de nebun incurabil, intrată definitiv în conştiinţa celorlalţi, ca o superstiţie. Şi asta cu atât mai mult cu cât relatarea acelei zile de  7 aprilie 1928, dedicată de departe lui Caddy, este atribuită neverosimil chiar lui, încapabilului, celui aflat într-o altă realitate decât cea în care gravitează restul personajelor, în timp ce cronica din 2 iunie 1910, plasată cu 18 ani în urmă şi focusată asupra existenţei unui personaj extrem de controversat, Quentin, este asumată pe faţă chiar de către autor.

„ … Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a spus : Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor spernţelor şi dorinţelor : e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor oameneşti, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nicio bătălie nu e căştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde ; şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor !…”

Ca şi sora lui, Caddy, de care se îndrăgosteşte implacabil, trecând peste orice tabu, Quentin poartă asupra sa stigmatul păcatului şi nu poate ignora glasul sinucigaş al raţiuni, despre care îi vorbise şi bunicul său atunci când îi dăruise ceasul şi-l avertizase asupra eşecului în lupta cu timpul.

„ … M-am dus la masa de toaletă şi am luat în mână ceasul, ţinându-l cu faţa în jos. Am izbit geamul de colţul mesei şi am strâns cioburile de sticlă în palmă şi le-am pus în scrumieră şi am smuls limbile şi le-am pus în scrumieră. Ceasul bătea mai departe. L-am întors cu faţa în jos, cadranul orb şi rotiţele ticăind, ticăind înăuntru, n-aveau ce să facă…”

Comparabil cu gestul lui Polichinelle, rupând pe furiş flila cu articolul încriminator din codul penal, gestul lui Quentin de distrugere a ceasului, care, în mod paradoxal, continuă să ticăie şi după aceea, este gratuit. Nimic nu poate schimba vânzarea pajiştii lui Benjy, plecarea sa la Harvard sau măritişul  surorii sale, Caddy, faţă de care afişează permanent o îngrijorare exagerată.

„ … Caddy e şi ea femeie, nu uita. Face şi ea unele lucruri cum face orice femeie…”

Efectul obţinut în timp asupra celorlalţi este, desigur, cel scontat : consolidarea imaginii sale de frate perfect.

„ … De ce nu-l aduci în casă, Caddy ? De ce trebuie să faci şi tu cum fac negresele pe câmp, prin şanţuri în pădurile întunecoase în călduri pe furiş apucate de furie în pădurile întunecoase…”

În realitate, Quentin, ca frate mai mare, acţionează fără scrupule, din umbră, ca un  nevrotic pervers, mai ales faţă de Caddy, cea care nu-şi ascunde imboldurile şi care nu-i respinge pasiunea morbidă.

„ … Spune-mi la ce te gândeşti spune-mi termină termină Quentin

taci din gură taci odată mă auzi taci din gură ai de gând să taci odată

bine tac facem prea mult zgomot

te omor mă auzi

să mergem la hamac au să te-audă

nu plâng vrei să spui că plâng

nu taci acuma îl trezim pe Benjy

du-te tu în casă du-te înăuntru

mă duc nu plânge oricum eu sunt soi rău nu poţi să opreşti nimic

e un blestem pe capul nostru nu e vina noastră crezi că noi suntem vinovaţi

taci haide du-te la culcare

nu poţi să mă sileşti e un blestem pe capul nostru …”

Incestul s-a consumat, dar lucrurile, aşezate dinainte de destin, evoluează inevitabil : Quentin este trimis la Harvard, unde află că sora sa este însărcinată, iar Caddy se mărită subit, dând naştere unui copil, refuzând să spună cine era tatăl acestuia. Nu întâmplător Caddy îşi boteză fiica cu numele fratelui său, Quentin, şi nu fără un motiv bine întemeiat o încredinţează familiei spre creştere, chiar înainte ca fratelei ei, ros de remuşcări şi de sentimentul vinovăţiei, să se sinucidă. Ziua de 6 aprilie 1928 schimbă brusc perspectiva, aducându-l în prim plan pe Jason, fratele cel mai echilibrat, dar şi cel mai sever şi avar al familiei Compson, devenit un fel de pater familias. Jason o dispreţuieşte atât pe Caddy, cât şi pe Quentin, fiica acesteia, care îi calcă pe urme.

„ … * Jonson !* zice Dilsey. Am tras-o în sufragerie. I s-a desfăcut capotul şi-i fâlfâia pe lângă ea; aproape goală putoarea Dilsey şotâncăia după noi. M-am întors şi i-am trântit uşa-n nas.

*Nu te băga*, zic. Quentin se sprijinea de masă strângându-şi capotul. M-am uitat la ea.

*Acuma*, zic. *Aş vrea să ştiu ce urmăreşti când chiuleşti de la şcoală şi când o minţi pe bunica-ta şi când îi plastografiezi iscălitura pe carnetul de note şi când o înebuneşti de grijă. Ce urmăreşti cu asta…*…”

Intransigenţa lui Jason faţă de Quentin, căreia Caddy îi trimite regulat bani, nu porneşte dintr-un sentiment de ură sau de răzbunare, ci mai degrabă din dorinţa de a o feri de tentaţiile vieţii, de a o îndruma şi de a o integra familiei.

„ … *Crezi că am nevoie de ajutorul cuiva să stau pe propriile mele picioare ?*, zic.  *Şi cu atât mai puţin din partea unei femei care nu poate să spună cine-i tatăl copilului ei!*

* Jason*, zice.

* Bine, bine*, zic. * N-am vrut să spun asta. N-am spus nimic *…”

Există, se pare, un silenzio stampa în legătură cu Caddy, dar nu pentru Jason, care ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă. De fapt, în ultima relatare, cea din 8 aprilie 1928, ţesută în jurul negresei Dilsey, se simte răsuflarea întretăiată a autorului aproape de sfârşitul cursei.

„ … * Acuma, dragule*, spuse ea. * Uite mâncarea ta. Adu-i scaunu’, Luster*. Luster trase scaunul lângă masă şi Benjy se aşeză gemând şi cu balele prelingîndu-i-se. Dilsey îi legă un şervet la gât şi-i şterse gura cu un colţ. * Să ai grijă şi tu o dată să nu-i mai curgă pe haine *, spuse ea întinzându-i lui Luster o lingură…”

Dilsey, cea care ţine familia unită şi mediază toate conflictele latente sau în desfăşurare, leagă firul rupt în dreptul lui Benjy, înainte să fie trimis la ospiciu de către Jason, acesta din urmă fiind şi el arestat scurt timp pentru o presupusă agresiune sexuală asupra unei fetiţe. Tot Dilsey este singura care ia apărarea nepoatei lui Jason, Quentin, fără s-o judece şi fără să se lase influenţată de părerile celorlalţi.

„ … * Ce i-a făcut domnişoarei Quentin, mammy ?*, spuse Luster.

* Nu i-a făcut nimic. Haide, duceţi-vă afară.*

* Eu cred că nu-i nici sus*, spuse Luster.

Dilsey îl privi. * De unde ştii că nu-i ?*

* Eu şi cu cu Benjy am văzut-o cum se dădea jos pe fereastră astă-noapte. N-am văzut-o, Benjy?*

* Aţi văzut-o voi ?*, spuse Dilsey privindu-l.

* O vedem aşa în fiecare noapte*, spuse Luster. * Se dă jos pe părul ăla*.

* Mie să nu-mi spui minciuni, negrule*, spuse Dilsey.

* Nu mint întreabă-l pe Benjy dacă mint*…”

Mărturisirele lui Luster, fiul ei, despre escapadele nocturne ale „ domnişoarei” o pune totuşi pe gânduri, mai ales după ce Quentin îi fură toţi banii lui Jason şi fuge cu un angajat al circului.

„ … * Biletul. Cel puţin atât respect trebuie să fi avut să lase un bilet. Chiar şi Quentin a lăsat unul *…”

Quentin era o supraveţuitoare precum Caddy şi nu se împăcase niciodată cu gândul de a se îngropa în oraşul acela osificat sau de a trăi cu ruşinea originii sale incestioase.

„ … *Tu vorbeşti prostii*, spuse d-na Compson. *O are-n sânge. Cum a fost unchiul, şi nepoata. Şi mama. Nici nu ştiu ce-ar fi mai rău. Şi nici nu-mi pasă*…”

Mereu bolnavă, ţintuită la pat şi adesea ruptă de realitate, doamna Compson are, totuşi, puterea să spună lucrurilor pe nume şi să ne dumirească înainte ca autorul să adauge acel „apendice” amăgitor. La fel şi Jason pentru care banii şi orgoliu personal contează mai mult decât viitorul unui suflet.

„ … *Mai mult, el trebuia să-i descopere primul, trebuia să-şi ia banii îndărăt, şi apoi ce-aveau să facă ei nu mai prezenta pentru el nici o importanţă, pe când, în caz contrar, toată lumea avea să afle că el Jason Comson, fusese prădat de Quentin, nepoara-sa, o putoare* …”

Finalul apoteotic ilustrat de ceremonialul pregătirii, deplasării şi intrării în biserică a lui  Dilsey, împreună cu totă familia şi neamurile ei, cu ocazia slujbei speciale de Paşti pentru negri, la care participa însuşi reverendul Shegog, şi ultima imagine a lui Benjy, asemeni unui stop cadru, pun capăt uni itinerar morbid şi inimaginabil, posibil doar în comitetul acela de peste timp, denumit Yoknapatawpha.

„ … Dilsey îl împinse pe Ben până la pat, îl întinse alături de ea şi-l strânse lângă ea legănându-l, ştergându-l la gură pe unde i se prelingeau balele cu poala rochiei. * Taci acum*, spuse, mângâindu-l pe cap, *taci, uite, eşti cu Dilsey*, însă el urla lent, animalic, fără lacrimi; expresia sonoră, gravă, lipsită de speranţă a întregii mizerii mute de sub soare*…”

( Fragmente din romanul Zgomotul şi Furia – Faulkner )