Un „răzăş” care scrie cu inima

„… O samă de cuvinte ce suntu adudzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face…” scrie Ion Neculce în deschiderea Letopiseţului povestind anecdotic 42 de legende despre Ştefan-vodă cel Bun, Bogdan-vodă, Petru-vodă Rareş, Ilieş-vodă, Alexandru-vodă Lăpuşneanu, Despot-vodă, Radu-vodă, Gaşpar-vodă, Barnovschi-vodă, Vasile-vodă, Gheorghie-Ştedan-vodă, Ghica-vodă şi Ştefăniţă-vodă.

Aducând la înfăţişare precun un chip de sfânt pictat pe o icoană de la Putna şi scrutând viitorul, din umbra celor 338 de ani care ne despart de dânsul, cu o privire rece, pătrunzătoare, până dincolo de noi, marele cronicar şi bine cunoscător al pământului şi obiceiului moldav, Ion Neculce, pare să-şi scrie încă nesătul şi netulburat de trecerea vremii letopiseţul. Născut în anul 1672, în Prigorenii Mici din Târgul Frumos, la conacul vistiernicului Enache Neculce, boier cu stare, neam cu Vasile Lupu şi înrudit prin căsătorie cu nemăşugurile Cantacuzinilor, rămâne orfan de timpuriu, fiind luat sub îngrijire de bunica sa Alexandra, o femeie cu ştiinţă de carte şi cu legături strânse în societatea vremii, neam cu familia Ieremia şi Petru Movilă, după ce mama sa, Catirina, se recăsătoreşte cu Enache Grămăticul. Zece ani mai târziu, rămas şi fără tatăl vitreg, se refugiază cu bunica şi mama sa în Ţara Românească, la stolnicul Constantin Cantacuzino, unde îşi desăvârşeşte învătătura. La 19 ani se reântoarece în Moldova căpătând slujba de postelnic, apoi de staroste de Cernăuţi, iar la 28 de ani, ca vătaf de aprozi, îl însoţeşte pe Antioh Cantemir la Cameniţa, în Polonia, şi se căsătoreşte cu Maria, fiica bivhatmanului Lupu Bogndan şi nepoată de soră a lui Dimitreie Cantemir. Stă o vreme la Constantinopol, de unde, la cererea lui Antioh Cantemir, se întoarce la Iaşi şi devine caimacanul acestuia, dar nu pentru multă vreme, fiindcă Antioh este mazilit iar noul domnitor, Mihai Racoviţă, care-i purta ură încă de când îl întâlnise la Constatinopol, nu-l privea cu ochi buni. Fuge în Polonia, pergrinează prin Ţara Leşească, după care revine în ţară şi se împacă cu domnitorul. La 40 de ani, în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, ajunge mare spătar şi hatman, îl cunoaşte pe Petru cel Mare, participă la războiul ruso-turc, care avea să-l coste 9 ani de pribegie, adică până la întoarcerea domnitorului Mihai Racoviţă, când se reîntoarce la baştină, îşi redobândeşte averea pierdută, primeşte funcţia de vornic al Ţării de Sus prin binevoirea lui Grigorie al II-lea Ghica şi începe să scrie  Letopiseţul Ţării Moldovei. La 63 de ani este numit de Constantin Mavrocordat staroste de Putna, apoi vornic şi în cele din urmă judecător de divan, stingându-se din viaţă la Pogorenii Mici în vârstă de 73 de ani.

Letopiseţul Ţării Moldovei cuprinde domniile aşezate între anii 1662 – 1743, de la Dabija-vodă la Constantim Mavrocordat, demantelate inegalabil de cronicar într-o limbă curată şi înmiresmată „ ca un fagure de miere”:

„… După moartea lui Ştefăniţă-vodă, ficiorul lui Vasilie-vodă, în anul 7170, au trimis boierii la Poartă pre Chiriţă Drace, cu rugămintea de la boieri şi de la ţară, pre cine o vre ei să le de domnu de ţară. Şi le-au ieşit răspunsul de la împărăţie să meargă boierii toţi la Poartă şi acolo, pre cine or alege ei, pre voia lor vor face…Ce cum intrară boierii în casă la vizirul, fiind lucru tocmit şi aşedzat cu cupariul, şi întrebă vizirul care este Dabije. Şi arătându-l boierii, l-au şi îmbrăcat cu caftan de domnie. Iar alţi boieri ce trage nădejde domniii au rămas numai cu nădejdea…”

Istoria celor aproape o sută de ani acoperită de Neculce este istoria unui popor blestemat de Dumnezeu să-şi aleagă domnii cu voie din afară, să-şi ţină boierii trădători şi hapsâni cu sudoarea gloatei îndobitocite, bună doar să sporească rodul pământului şi să-şi verse sângele pentru bunăstarea celor dintâi.

„… Duca-vodă era de moşie din Ţara Grecească, de la Rumelia, şi viindu aice în ţară de copil, au slujit la Vasilie-vodă în casă şi la alţi domni, pân-au agiunsu la boierie mare. Şi s-au însurat aice în ţară, de-au luat o fată a doamnei Dabijoaie, anume Nastasia, ce era făcută cu Buhuş, ş-au agiunsu de au fostu visternicu mare în dzilele Dabijăi-vodă. Ce, după ce au murit Dabije-vodă, au mărsu doamna Dabijoaie în Ţarigrad, cu Duca visternicul, ginere-său…şi aşe i-au isprăvitu, de l-au îmbrăcat în caftan de domnie în Ţara Moldovei, în locul Dabijăi-vodă…”

Alegerea domnului era întotdeauna un joc de noroc, de împrejurări, de intrigi, bani şi pâră, iar primul gând al oricărui domn înscăunat era să-şi acopere şi să-şi sporească în acelaşi timp avuţia. Singurul criteriu după care se alegea domnul la Ţarigrad era supuşenia, minciuna, neamul şi largheţea pungii, şi nu ţara, poporul sau binele ţării.

„ … Şi după ce au vinit Ilieş-vodă domnu în ţară, pre acie vreme era pace. Şi acestu domnu era bun ţărâi şi boierilor, îi ave în cinste. Numai, fiind născut, crescut în Ţarigrad, nu ştie limba ţărâi, ce grăie cu tămaciu la divan. Şi multe giudeţe a lui, fiindu cu tălmaci, nu se giudecă bine, şi câteva ispisoace au ieşit pe urmă rele…”

Veneau la domnie „voevozi” de  pe alte meleaguri sau ieşiţi ca şobolanii de prin gunoaiele Fanarului, care nu cunoşteau nici măcar limba supuşilor şi  conduceau treburile ţării după ureche, prin interpreţi.

„ … Viindu Duca-vodă cu a dooa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintâiu. Şi şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bună…”

De multe ori domnii ”maziliţi” reveneau la „scaon” mânaţi de gânduri de răzbunare şi asuprire, punând gând rău boierilor trădători ori mărind birurile supuşilor.

„ … Stătu domnu Petriceico-vodă la vleato 7180. Şi dacă s-au aşedzat domnu, au rămas cu oastea sa la Hotin, pentru grija podului ş-a Cameniţâi, pân-în postul Crăciunului. Apoi a vinit la Ieşi în scaon…”

Neamul sau încrengătura pestriţă dintre neamuri reprezenta etalonul după care fiecare domn împărţea dregătoriile. Şi tot aşa le lua, atunci când domnul era susţinut de un neam sau altul.

„ … Numai ce s-au aflat Dumitraşco-vodă, care era ca capichihaie lui Petriceico-vodă şi fusesă mai înainte vreme visternic mare în Ţara Muntenească, la Gligore-vodă. Şi era grec ţărigrădean de felul lui, neam de-mpărat creştinescu de Cantacozoneşti, şi ştie rândul acestor ţări. Şi neaflându-se nime atunce, cum se pomeneşte mai sus, l-au pus pe dânsul vizirulu domnu în Moldova în locul lui Petriceico-vodă….”

Ţarigradul era locul în care trădătorii de domn şi ţară, nemulţumiţii sau izgoniţii, ba chiar şi patrioţii, unelteau între două domnii, punând lşa bătaie întregul arsenal de mijloace consacrat : bani, minciună, pâră, promisiuni.

„ … Dac-au mazilit Caplan-paşe pe Dumitraşco-vodă la Ţuţora, au vinit domnu Antonie-vodă Ruset, iară grec ţărigrădean, rudă cu Dumitraşco-vodă. Acesta, dac-au vinit în scaunul domniei, fiindu bun şi milostiv, s-au apucat a face lucruri dumnedzăieşti, biserici, să rămâie pomană…”

Grecii, stricători de obiceiuri şi neântrecuţi în înşelăciune, se sucedau adesea pe scaunul domniei, lăsând de fiecare dată prăpăd în urma lor. Unii dintre ei mai făceau şi danii, dar aceştia erau puţini, iar în spatele celor mai multe danii şedea întotdeauna şi un interes.

„ …Vinit-au Duca-vodă cu domnie în Ţara Moldovei din Ţara Muntenească la vleato 71878. Ş-au intrat în Ieşi în şesă dzile a lui dechevri, la Sfetei Neculaiu. Vinit-au şi câţiva boieri munteneşti aice cu Duca-vodă, de frica lui Şerban-vodă, precum s-au scris mai sus…”

Nu de puţine ori „maziliţii” din Ţara Muntenească se înfiinţau cu căţel şi purcel în Ţara Moldovei, primind blagolovirea chiar de la cei care i-au „mazilit”.

„ … Petriceico-vodă, după ce-au înţeles c-au bătut pe turci la Beci, s-au scoborât cu moldovenii pribegi şi cu puţintei leşi în târgu în Suceava ş-au început a strânge pe boieri, pe unii de nevoie, alţii vine de bună voie…”

Erau momente când boierii sub ameninţara sabiei urmau pe domnul pornit împotriva turcilor, iar dacă aveau norocul să nu fie tăiaţi de aceştia, la prima adiere de vânt lăsau căruţa în mijlocul drumului şi se duceau la vizir cu închinăciune.

„… Înţelegând turcii de ce lucreadză în Moldova, cum au luat pe Duca-vodă leşii, au pus domnu pe Dumitraşco Cantacozino. Şi viind la Galaţi, repedzit-au cărţi în toate părţile, să-ş vine cineş la locurile sale, că de la puternica împărăţie sunt toţi iertaţi, oricine ce greşală ar hi făcut…”

De regulă, domnul înscăunat, prin voia „împărăţiei”, dădea iertare greşelilor supuşilor săi, însă nu de puţine ori se folosea de întoarcerea unor feţe boiereşti pentru a le face de petrecanie.

„… Venit-au la domnu ţărâi Moldovii Constantin Cantemir-vodă, pre careli l-au ales la domnie boierii Ţărâi Moldovii în locul lui Dumitraşco-vodă, cu nevoinţă şi cheltuiala lui Şerban-vodă, domnului muntenescu, precum mai su s-au scris. Acest domnu Cantemir-vodă au fost de oameni proşti de la ţinutul Fălciiului…”

Cei care nu aparţineau de un neam domnesc, cum erau destule în Ţara Moldovei, erau desconsideraţi , numiţi oameni proşti sau de „neam prost”, deşi câteodată ajungeau şi din rândul acestora în scaunul domniei.

„ … Îmbrăcându căftan de domnie, Constantin-vodă, sân Ducăi-vodă celui bătrân, era om tânăr, ca de şesăspreci, şeptespreci ai, cându au cădzut la domnie. Atunce erau şi nişte boieri de aice de ţară la Poartă, trimişi de Cantemir-vodă cu trebile ţărâi. Deci vădzându-l c-au îmbrăcat căftan, s-au dus la dânsul de s-au închinat dup’obiceiu…”

Slugărnicia boierilor, proverbială de altfel, nu avea margini. Era suficient să vadă caftanul pe cineva şi se închine orbeşte arătării, chiar dacă sub odăjdii s-ar fi ascuns  Diavolul în persoană.

„ … După ce porniră pe Constantin Duca-vodă la Poartă, rămasără cămăicani în Ieşi, puşi de Antiohi-vodă…Iară Antiohi-vodă s-au gătit ş-au purces la Ţarigrad, împreună cu capegi-baş. Ş-au domnit 5 ani fără 3 luni…”

Adesea domnul „mazilit” era primit la „împărăţie” cu aceleaşi onoruri cu care era răsplătit cel investit. Cel investit azi putea fi „mazilit” mâine. Şi invers. În această ecuaţie simplă nu contau decât banii.

„… Constantin Ducă-vodă, dacă îmbrăcă căftan de la Poartă, cu cheltuiala şi agiutorul muntenilor fece iar cheltuiala mare. Şi cu datoria a domniei cei dintâiu neplătită, să-ncărăcă de se feci o somă mare de bani, şi-ndatori ţara şi pe vaci, şi pe oi, şi pe miere, şi pe ceară, de luo bani de la neguţitori…”

Unii domni îşi cumpărau caftanul cu bani împrumutaţi, iar dacă mai domniseră cândva şi nu-şi plătiseră obligaţiile către Poartă, Poarta le ţinea în sarcina lor, căci domnul lua deopotrivă şi scaunul şi paguba adusă „împărăţiei”

„ … Care rar domnu au fostu ş-a mai hi ca Antiohi-vodă în Moldova, nelacom nice la sânge, nice la bani, nici la minciuni, şi iubitori la dreptate şi bişug în ţară la toate. S-au făcut şi-n dzilele lui, unde era mănăstirea tătâne-său, la Miera, zidul împregiur cu clopotniţă de piatră. Şi s-au dus la Poartă şi acolo au murit.N-au mai ieşit domnu…”

Domnii de treabă nu făceau mulţi pureci la domnie, iar şansa lor de a reveni pe „scaon” era spulberată de cerere, care depăşea întotdeauna oferta. Pe unii îi găsea moartea sperând şi aşteptând.

„… Îmbrăcând Mihai-vodă căftan, de la Poartă, de domnie, au şi răpedzit pe capegi-başe la Antiohi-vodă, la Tighine. Iar la Ieşi, drept la cămăicani, la Iordachi Rusăt vornicul au triimis slugi a lui, şi cu izvod, cu pecetea lui, tot anume să prindză pe boierii ce ave pizmă...”

Domnitorii răzbunători nu-şi găseau niciodată liniştea până nu-şi treceau prin foc şi sabie duşmanii, posibilii uzurpatori ai tronului, sau până nu se îndestulau din averile lor, lăsate în urmă.

„ … Şi după ce-au agiunsu Neculai-vodă în Gălaţi, atunce au sosit şi Dumitraşco-vodă din Ţarigrad. Şi au mersu Neculai-vodă la gazda lui Dumitraşco-vodă, de s-au împreunat amândoi. Care nu puţintel lucru au făcut Neculai-vodă atunce, de-u mersu la gazda lui Dumitraşcu-vodă. Că alţi domni nu mai stau să să împreune, după ce se mazilescu, ce fug unul de altul, sp-ş scoaţă ochii...”

Dacă ura dintre cei care aspirau la obţinerea tronului şi cei care rămâneau fără dânsul, altfel destul de mulţi, era la fel de mare, umilinţa aceloraşi era şi ea pe măsură. Nu se dădeau nici unii, nici alţii în lături de la nimic.

„ … După ce au sosit Dumitraşco-vodă în Iaşi, după obiceiu a tree dzi au boerit boerimea…Dumitraşco-vodă Cantemir s-au dus la Moscal şi acolo au murit cu 4 ficiori…”

Fuga însoţea de fiecare data schimbarea : cine unde şi cât îşi aşternuse.

„… Neculai Alecsandru-voevoda Mavrocordat, după ce-au venit la Iaşi, a tree dzi, după obiceiu, au boerit boieri… Atunce Neculai-vodă îş lăsasă firea cea simaţă, cum era în domnia dintâi. Ce multu să mai lăsasă şi trăie bine cu boierii, în dragoste, că era boieri fugiţi, unii în Ţara Ungurească, alţii în Ţara Leşească, alţii la Moscu, şi cu dânşii şi din prostime mulţi duşi…”

Existau situaţii când domnul trebuia să strângă din dinţi şi să se arate mai îngăduitor cu supuşii,  fie ei boieri sau prostime, căci fără de ei, aşa păcătoşi şi trădători cum erau, nu prea avea peste ce domni.

„… Mihai Racoviţă-voievoda viind în scaon în Ieşi iarna, bucuratu-s-au toată ţara, fiind el pementean, şi mai vârtos neamul său, că era mult…”

Venirea unui domn nou, după o domnie lungă şi aspră, era mereu un prilej de bucurie. Din păcate, destul de scurt.

„ … Aceştia erau boierii lui Grigorie Ghica-vodă, mai toţi rudele lui Mihai-vodă, carii fisese şi la Mihai-vodă. Iar toate trebile era după Constantin postelnicul, şi după dânsul era Sandul Sturdze spătar, fiind moldovean şi oarece şi neamu lui Grigorie-vodă…”

Deşi rudele domnitorului urcau întotdeauna în demnităţi, la capătul celor mai multe trădări se afla câte o rudă întotdeauna. Şi cu cât mai multe şi mai mari erau trădările rudelor, cu atât mai mult şi mai des domnitorii se înconjurau de rude.

„ … După ce-au purces Constantin-vodă de la Focşani, venit-au toată boierimea şi mazilii Ţărâi Moldovii împreună cu dânsul din conac în conac, cu pace şi cu cinste şi cu multă gloată…”

Sărbătorirea înscăunării anunţa de fiecare dată un nou început. Nu se temina bine unul şi începea altul.

„ … Iar piste 6 luni, la vălet 7250, septemvrii 13 dzili, au vinit şi lui Gligori-vodă mazilia, şi l-au dus la Poartă cu cinste…”

Şi tot aşa …

„ … După ce au vinit aici Constantin-vodă, ieşitu-i-au toată boierimea înainte cu multă bucurie, ştiindu-l din domnia dintâi că este un om blând şi bun…”

Până în zilele noastre…