Le Horla, o pojghiţă subţire

« … Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de două ori în broască şi pun zăvorul ; mi-e frică… de ce ?… Până acum nu mă temeam de nimic… deschid dulapurile, mă uit sub pat, ascult… ascult… ce ?… Nu e ciudat ca o indispoziţie, poate o tulburare a circulaţiei, iritaţia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică perturbare în funcţionarea atât de imperfectă şi atât de delicată a maşinii noastre însufleţite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic şi din cel mai curajos un fricos ? Apoi mă culc şi aştept să vină somnul aşa cum l-aş aştepta pe călău… îl aştept, dar îngrozit la gândul că va veni ; şi ianima-mi bate, şi picioarele-mi trenură ; şi tot trupul meu tresare în fierbinţeala cearşafurilor până în clipa în care mă cufund brusc în reapaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l simt, ca altădată, venind perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte, oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici… »

Acum 160 de ani ani, pe 5 august, se năştea un om oarecare, aşa cum se nasc toţi oamenii, deosebit de ceilalţi doar prin nume : Guy de Maupassant   (1850 – 1893 ). Probabil că lucrurile s-ar fi oprit aici şi pruncul din leagăn ar fi trăit până la adânci bătrâneţe, necunoscut de nimeni, dacă deasupra existenţei sale n-ar fi plutit adierea lui Flaubert şi dragostea mamei sale. Dar cum destinul acesta crud nu excelează prin echilibru, dând unora mai mult decât pot duce, s-a răzgândit hoţeşte, în ultima clipă, şi i-a tulbuirat minţile. Citindu-l pe Maupassant ai senzaţia că mergi pe o pojghiţă subţire de gheaţă, care-ţi trosneşte la fiecare pas sub tălpi, gata să plesnească şi să te arunce în hău.

« … Dorm – multă vreme – dou-trei ore – apoi ceva ca un vis – nu – un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi că dorm …o ştiu şi o simt… şi mai simt că cineva se apropie de mine, mă priveşte, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu mâinile de gât şi strânge… strânge… din răsputeri, ca să mă sugrume… Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţă : vreua să ţip – nu pot ; vreau să mă mişc – nu pot…încerc să dau la o parte această fiinţă care mă striveşte şi mă înăbuşă – nu pot ! Şi deodată mă trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind lumânarea. Nu-i nimeni… »

Diavolul care-i dă târcoale mereu, ispitindu-l cu spaimele unei lumi misterioase, inefabile, prin care rătăceşte încercând să scape de ele, purtat dintr-un loc în altul, ca un puf de păpădie, apare cu obstinaţie în mai toate povestirile, nuvelele şi romanele sale. Cuvintele lui Maupassant sunt ca nişte baloane de săpun, alunecoase şi imponderabile, care se sustrag oricărei forme de gravitaţie şi care plesnec atunci când tocmai încerci te bucuri de ele. Adeseori magma din străfundurile minţii explodează spontan şi neverosimil.

«  Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Scepticii afirmă că e vorba de ţipetele păsărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omeneşti ; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vedea niciodată şi care mâna, mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o capră cu chip de femeie… »

Universul lui Maupassant este un univers în care contradicţiile logice se rezolvă prin ele însele, se inversează sau se explică inexplicabil. Soluţiile de moment, propuse de instinct, sunt doar paleative, încercări de autoamăgire, pentru că în « realitatea » minţii sale nu există decât o singură soluţie : ieşirea din labirint.

«    Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a fost din nou sete : am aprins o lumânare şi m-am îndreptat către masă pe care era carafa. Am ridicat-o, aplecând-o peste pahar ; nimic nu curse din ea… Era goală! Era complet goală! La început nu mi-am dat seam ace înseamnă asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoţie atât de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai degrabă am căzut pe scaun! Apoi am sărit ars şi am privit in jurul meu! După care m-am aşezat din nou, buimac de stupoare şi de spaimă in faţa cristalului transparent! Îl priveam cu ochii ficşi, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau! Aşadar cineva băuse această apă? Cine?… »

Hoţul, « băutorul » de apă şi de lapte, chipul acela « fragmentat » din oglindă, aducătorul « epidemiei de demenţă » din Sao Paula, Horla, care se infiltrase în tihna existenţei sale, era, de fapt, în “lăuntrul” său şi nu putea fi izgonit nicicum, nici măcar prin incendierea casei…

« …Nu… nu… fără nici o umbră de îndoială, fără nici o umbră de îndoială… n-a murit… Atunci… atunci…va trebui deci să mă omor eu!… »

( Fragmente din Le Horla – Maupassant )