Dictatorii din toate timpurile
Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus
( 37e.n – 68 e.n )
Dictator roman despre care se spune că era dezechilibrat mental, sexual şi comportamental. A dat foc Romei, a trimis la moarte mii de oameni şi, printre multe alte grozăvii, a întreţinut relaţii incestuoase cu mama sa şi a ucis-o.” … . Din mine şi din Agripina nu se putea naşte decât ceva detestabil şi funest pentru stat…”, spunea la naşterea acestuia, Ganaeus Domitius Ahenobarbus, tatăl său.
Iosif Vissarionovici Stalin
( 1878 – 1953 )
Dictator rus, provenind dintr-o familie modestă ( tată cizmar şi mamă iobagă ), creşte într-un mediu extrem de toxic şi corosiv, care-l înrăieşte şi care îl împinge spre băutură, spre ură şi violenţă, fiind incapabil să conveţuiască în pace şi armonie cu toţi ceilaţi sau măcar alături de propria-i familie. Ajuns în fruntea Uniunii Republicilor Sovetice Socialiste dovedeşte o cruzime ieşită din comun, manifestată prin condamnări sumare la moarte, epurări sângeroase, deportări în Siberia ori în lagărele morţii, exterminări în masă, de ordinul zecilor de milioane de oameni, acapararea de teritorii şi îngenuncherea multor popoare, fiind considerat unul dintre cei mai sângeroşi dictatori din istoria omenirii. “… Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică…” i-a răspuns cinic Stalin lui Churchill la o întrebare incomodă.
Benito Amilcare Andrea Mussolini
( 1883 – 1945 )
Dictator italian, fiul unui fierar şi al unei învăţătoare, rebel şi veşnic revoltat, încă din copilărie, trece cu greu prin anii de şcoală şi intră în viaţă prăpăstios, vagabondând sau dezvoltând conflicte la el acasă, în Elveţia sau în Austria, pe unde peregrinează. Este atras de ideile socialiste, înfiinţează ziarul Avanti, iar după întoarcerea din război, rănit şi nemulţumit, trece la fascism, devenind în scurt timp prim ministru şi conducătorul suprem al Italiei ( Il Duce ). Alături de Hitler, măcelăreşte populaţiile paşnice din Somalia, Etiopia, din sudul Franţei, suferind înfrângeri ruşinoase în Africa de Nord, Grecia şi chiar la el acasă. “… Nu eu am creat fascismul : eu l-am extras doar din subconştientul italienilor…”, declara adesea ritos Mussolini.
Mao Tse-Tung
(1893 – 1976 )
Dictator chinez, fiu modest de ţărani, ajunge învăţător şi este atras de ideile comuniste ale vremii, opuse naţionalismului etern. Se implică în mişcarea de eliberare, aflată la începuturi, şi porneşte în călătoria vieţii sale prin China ( Marşul cel Lung ), strângând în jurul său, dar şi a ideilor sale revoluţionare ( maoiste ) o adevărată armată, de muncitori şi ţărani, ce-i drept, cu care însă pune temeliile Chinei moderne. Ca orice dictator, Mao venerează cultul personalităţii, al tradiţiei şi războiului, făcându-se vinovat de moartea a peste 70 de milioane de chinezi şi de toate relele comunismului, în general.. “… Comunismul nu este iubire. Comunismul este un ciocan pe care-l folosim pentru a zdrobi duşmanul…”, mărturisea uneori Mau Tse Tung.
Adolf Hitler
( 1889 – 1945 )
Dictator german, de origine austriacă, mediocru, cu înclinaţii spre pictură, duce o existenţă mizeră după moartea timpurie a părinţilor săi, vânzându-şi creaţiile proprii, un fel de ilustrate, prin cafenele şi ganguri, unde descoperă cu uimire, dar şi cu plăcere concepţiile antisemite, extremiste şi rasiste ale unor grupări naţionalist-şovine, pe care le îmbrăţişează. Se înrolează în armata germană, luptă pe frontul de vest, în Franţa şi Belgia, fiind decorat în mai multe rânduri cu râvnita Cruce de Fier pentru fapte de vitejie, lucru extrem de rar pentru un militar cu gradul de caporal. După sfârşitul primului război mondial se înscrie în Partidul Muncitoresc German, cunoscut ca partidul nazist, participă la campaniile electorale ale acestuia, înfierându-i pe evrei sau ridicându-i în slăvi pe nemţi, ca exponenţi ai rasei ariene, iar după câştigarea detaşată a alegerilor, pe fondul unei derute generale, obţine funcţia de cancelar, trecând la declanşarea cel de-al doilea război mondial şi punerea în practică a unui plan diabolic de exterminare a evreilor a altor indezirabili sau duşmani politici şi sfârşind deplorabil, într-un buncăr, alături de soţia sa, Eva Braun, culmea ironiei, o evreică. “… Dacă poporul german nu e în stare să învingă, el nu este demn să trăiască…”, obişnuia să declame Hitler spre deliciul auditorilor.
Ho Si Min
(1890 – 1969 )
Dictator vietnamez, personaj cenuşiu, implicat în mai toate acţiunile subversive din Asia, agent de legătură al Kominternului, botezat de sovietici ” patriotul”, se întoarce în timpul primului război mondial în ţara de origine şi ajunge în 1945, susţinut de mişcarea ţărănească şi muncitorească vietnameză, stăpânul Hanoiului, apoi a întregului Nord, devenit comunist, prin înfrângerea ruşinoasă a francezilor, iar mai târziu a americanilor. Familiarizat cu acţiunile subversive, cu tacticile războiului de gherilă într-un mediu sălbatic, ostil şi adesea fatal străinilor, cu reţele de galerii, tuneluri şi fortificaţii, cu o armată disciplinată şi cu moral de fier, gata oricând de jertfă, Ho Si Min câştigă inimile vietnamezilor, se autointitulează conducător suprem şi pecetluieşte pentru multă vreme destinul unui popor. “… Mai bine zece morţi nevinovaţi decât un duşman supraveţuitor…” era cugetarea preferată a dictatorului.
Francisco Franco
( 1892 – 1975 )
Dictator spaniol, provenit dintr-o familie de militari, urmează Academia de infanterie pe care o termină cu gradul de sublocotenent, primeşte ordin de plecare în Maroc, unde este rănit şi avansat la gradul de maior, revine în Spania şi se alătură Legiunii Străine Spaniole ca locotenent colonel, apoi urcă în grad şi preia conducerea acesteia după mai multe fapte de arme, devenind la numai 32 de an general, iar la 43 de ani şeful Statului Major al Armatei, cea mai înaltă funcţie militară. La un an distanţă se implică în războiul civil izbucnit în ţară şi doi ani mai târziu, cu ajutorul Italiei şi Germaniei naziste, îi învinge pe republicani şi se autoproclamă conducător al statului. Se întîlneşte cu Hitler şi cu Mussolini, dar refuză hotărât să se implice în război de o parte sau alta, rămânând neutru şi reprimând orice tendinţă internă de schimbare a formei de guvernământ a statului, pe care îl va conduce cu mână de fier încă 40 de ani. “… Sunt răspunzător numai faţă de Dumnezeu şi istorie…” spunea şi credea Francisco Franco.
Kim ir Sen
( 1912 – 1994 )
Dictator nord corean, născut în Corea, dar mai mult peregrin prin China şi URSS, luptător în gherilele ruso-chinezo-coreene împotriva japonezilor, este numit chiar de Stalin în 1945 în fruntea noului stat făurit de Armata Roşie, Coreea de Nord, îndeplinind consecutiv şi neîntrerupt, până la moarte, funcţiile de Secretar General al Partidului Muncitorilor din Coreea, de prim ministru şi de preşedinte etern. Kim ir Sen şi-a condus feuda cu brutalitate şi iresponsabilitate, eliminându-şi duşmanii politici ori aruncându-i în lagăre de concentrare alături de zecile şi sutele de mii de coreeni opozanţi, mizând totul pe cartea industrializării iraţionale, conservării puterii şi realizării proiectelor sale faraonice, prin care îşi pregătea intrarea în eternitate ( mausolee, locuri de pelerinaj, statui etc ). “… Unde nu sunt tigrii o pisică sălbatică se simte importantă …” spune un vechi proverb corean.
Nicolae Ceauşescu
( 1918 – 1989 )
Dictator român, provenind dintr-o famile modestă de ţărani olteni, termină şcoala primară şi la numai 11 ani fuge la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic cismar. La 14 ani se înscrie în Partidul Comunist Român, este arestat în mai multe rânduri, cunoscându-l în 1943, la închisoarea de la Târgu Jiu, pe Gheorghiu Dej, care va prelua conducerea României după abdicarea regelui şi care-i va netezi drumul politic şi-l va numi succesor ( lucru care se va întîmpla în 1965 ). În 1974 se autointitulează preşedinte, cumulează toate celelalte funcţii de comandă din stat şi trece, fatalmente, la construcţia empirică a comunismului după modelul nord corean şi chinez, cu costuri şi sacrificii incalculabile ( regretate, paradoxal, şi astăzi ! ) “… Am făcut 13 ani de puşcărie pentru un popor de idioţi…” mărturisea cu amărăciune Petre Ţuţea după 1989.
Jean Bedel Bokassa
( 1921 – 1996 )
Dictator centrafican, unul din cei 12 copii ai lui Mindogon Hgboundolou, şeful tribului M’Boka, rămas orfan la 5 ani după uciderea tatălui de către francezi şi sinuciderea mamei, este înscris la şcoală catolică din Bangui prin grija rudelor, unde se face remarcat prin înclinaţia nativă spre arta culinară şi bătaie, pentru ca la 21 de ani să intre în rîndurile armatei franceze, devenind foarte repede caporal, sergent şi combatant în al doilea război mondial pe teritoriu Germaniei, evidenţiindu-se prin bravură şi cruzime. Se specializează în transmisiuni şi este detaşat în Indochina, avansând de la gradul de locotenent la cel de căpitan, apoi la cel de comandant de batalion în noua armată centraficană, condusă de preşedintele David Decko, vărul său de sânge, pe care-l înlătură de la putere în scurt timp. Fanfaron, beţiv, afemeiat, risipitor şi megaloman, Bokassa schimbă denumirea ţării în Imperiul Centrafican, identificându-se cu împăratul Napoleon al Franţei şi îmbrăcându-se exact ca acesta, se dă în spectacol la Radio-Bangui ori de câte ori se îmbată sau are vreun banc prost de spus, îşi ia 17 neveste, 100 de Rolls Royce-uri, o herghelie de 130 de cai arăbeşti, comandă o coroană de aur cu diamnte de 5 kg şi un tron din aur masiv, cântărind peste 2 tone, îşi tratează invitaţii regeşte cu bucate exotice, cu băuturi şi spectacole franţuzeşti, toate plătite cu bani grei, în condiţiile în care un centrafrican câştiga cu noroc 100 de dolari pe an într-o ţară săracă şi stoarsă de bogăţii de către corporaţiile străine. Pozând în reformator, pedepsea cu moartea pe orice nu deţinea un înscris că are un loc de muncă, arunca la crocodili pe cei care cerşeau, se opuneau dictaturii sau exceselor soldaţilor săi, interzicea vânzarea femeilor, deşi el însuşi cumpăra sau vindea femei, şi permitea celor din tribul său să consume în timpul ritualurilor carne de om, ca şi dânsul de altfel ( găsându-se după înlăturarea sa, 13 ani mai târziu, congelatorul cu cadavre umane păstrate pentru chefuri şi orgii ). Moare la 75 de ani, lăsând în urmă 17 neveste, 55 de copii recunoscuţi şi 2300 nerecunoscuţi, dar şi un mare semn de întrebare la adresa umanităţii.
Robert Mugabe
1924
Dictator zimbabwez, unul din cei 6 fii ai lui Gabriel Mitibili, tâmplar de profesie, rămâne în grija mamei la 10 ani, după ce tatăl părăseşte familia în căutarea unui loc de muncă, primeşte o instrucţie romano-catolică şi parcurge toate treptele de învăţământ atât în Zimbabwe, cât şi în Africa de Sud, Zambia, Ghana, Mozambic şi Anglia, compensând lipsa de sociabilitate cu o înverşunată aplecare asupra cărţii. La 36 de ani se înscrie în Partidul Naţional Democrat, devenit între timp Uniunea Naţională Africană din Zimbabwe ( ZANU ), este arestat şi încarcerat la închisoarea de maximă siguranţă din Salisbury, iar după 11 ani este eliberat şi preia destul de neclar conducerea facţiunii revoluţionare a ZANU. Ales prim ministru în 1980, apoi preşedinte în 1987, Mugabe se agaţă de putere trucând toate alegerile următoare şi asigurându-şi victoriile, contestate de toată lumea, prin manipulare, intimidare, teroare, şantaj, violenţa, tortura, crimă, spolierea bogăţiilor sau protejarea multinaţionalelor. Pe acest fond, Zimbabwe ajunge în pragul disoluţiei economice şi sociale, iar Mugabe o persona non grata pentru întreaga comunitatea internaţională.
Fidel Castro
1926
Dictator cubanez, provenind dintr-o familie de fermieri înstăriţi, trece prin şcolile iezuite ale timpului, termină dreptul al Universitatea din Havana şi practică avocatura câţiva ani. Intră în rândurile Partidului Ortodox, candidează pentru un loc în parlament, dar lovitura de stat a lui F. Batista, care duce la anularea alegerilor, îi spulberă acest vis. Urmat de un grup de revoluţionari atacă fără sorţi de izbândă Barăcile Moncada, îşi pierde aproape toţi oamenii, fiind arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare, din care execută doar doi ani. În 1955 pleacă în exil în Mexic, apoi în Statele Unite, întorcându-se în Cuba un an mai târziu şi începând unul dintre cele mai sângeroase războaie de gherilă, la capătul căruia Batista este obligat să părăsească ţara, iar Castro, la numai 33 de ani, să preia frâiele puterii şi să le ţină până în zilele noastre. Castro a urmat modelul sovietic, bucurându-se de o largă susţinere populară şi de o puternică relansare economică şi socială a ţării în dauna libertăţilor şi drepturilor fundamentele ale omului. Confruntat cu tendinţele hegemoniste ale SUA şi URSS, cu criza rachetelor nucleare sau cu numeroasele tentative de asasinat la viaţa sa , Castro a supraveţuit şi traversat un secol desprins parcă din Apocalipsă, retrăgându-se de curând ( aprilie 2011 ) din viaţa politică a Cubei……. în viaţă.
Pol Pot
(1928 – 1998 )
Dictator combodgian, desprins dintr-o familie de pescari, urmează cursurile elementare ale unei şcoli mănăstireşti budiste, apoi pe cele ale Universităţii Tehnice din Hanoi şi, profitând de relaţiile sorei sale, Roeung, concubina regelui Sisowath Monivong, îşi continuă studiile la Paris, unde ia contact cu mişcările naţionaliste şi antiburgheze. Părăseşte Parisul, iar în 1965 înfiinţează Partidul Comunist din Cambodgia pentru ca zece ani mai târziu să intre victorios în Phnom Penh şi să proclame republica khmerilor roşii, denumită Republica Populară Kampuchia, pe fondul unor confruntări intestine, la care se adăugau intervenţiile americanilor din nordul Vietnamului sau contrarepresaliile ruşilor ori a chinezilor. Sub masca Angkorei, maleficul Pol Pot, trece imediat la punerea în operă a unui plan diabolic de întoarecere în preistorie. În numai 72 de ore mută aproape 2 milioane de cambodgieni în afara capitalei, separă copiii de părinţi pentru a fi educaţi în spirit marxist-leninist, interzice circulaţia banilor, desfăşurarea comerţului sau manifestarea sentimentelor, reducând totul la cultivarea orezului şi exterminarea în masă a burghezilor, intelectualilor, vietnamezilor, chinezilor ori a oponenţilor politici. Trupurile celor ucişi sânt lăsate să puterezească în intersecţii, în faţa lăcaşelor religioase ( încă nedistruse ) spre a menţine o stare de nesiguranţă, de teroare şi de îndobitocire. După 4 ani de coşmar, la presiunile comunităţii internaţionale, altfel destul de anemice, Pol Pot se autoexilează în Thailanda şi moare la 69 de ani fără să plătească pentru crimele şi ororile sale. ” … E de ajuns un milion de revoluţionari pentru ţara pe care o construim. De rest nu avem nevoie…” repetau cu fervoare khmerii roşii după conducătorul lor.
Hosni Mubarak
1928
Dictator egiptean, născut dintr-o familie burgheză de pe malurile Nilului, cu înclinaţii native spre rigoare şi disciplină, îmbrăţişează cariera militară, devenind comandantul forţelor aeriene, apoi vicepreşedinte al Egiptului, şi scucedându-i la cârma ţării lui Anuar al-Sadat, după asasinarea acestuia de către islamişti în 1981. Cunoscut în lumea politicii ca un om extrem de pragmatic, Mubarak a păstrat timp de 30 de ani orientarea proamericană a Egiptului şi acordurile cu Israelul, fără să rupă legăturile cu Fraţii musulmani sau să renunţe la marota de duşman înverşunat al islamismului, menţinându-se la putere până în martie 2011 şi agonisând o avere impresionantă, ca toţi dictatorii de altfel.
Kim Jong II
1941
Dictator nordcorean, fiul şi succesorul lui Kim ir Sen din 1994, se naşte într-o tabără militară din afara Coreei, ajunge în Phenian în 1945, adus de o navă rusească, urmează cursurile şcolii elementare şi a celei gimanaziale, unde se deprinde cu munca şi viaţa din ferme şi fabrici, termină Univeristatea naţională, apoi Universutatea din Malta, consolidându-şi cunoştinţele de engleză şi începându-şi ascensiunea în Partidul Muncitoresc din Coreea. După preluarea puterii de la tatăl său îşi consolidează poziţia dictatorială la toate nivelele, duce o viaţă excentrică, chiar decadentă, raportată la doctrina comunistă, are 3 copii cu 3 amante, care dispar în mod misterios în timp, dispunând de peste 17 palate, buncăre şi reşedinţe în toată Coreea de Nord, maşini scumpe, etc., cât şi 4 miliarde de USD în băncile europene.
Muammar Al-Gaddafi
1942
Dictator libian, provenind dintr-o familie de ţărani beduini, urmează şcoala elementară la Fezzan, face dreptul, apoi academia militară, perfecţionându-se la Academia din Atena şi la The British Army Staff College din Anglia. În 1969, împreună cu un grup de ofiţeri, organizează o lovitură de stat, profitând de lipsa prinţului moştenitor al Libiei, abolind monarhia şi proclamând Republica Arabă a Libiei, denumită în 1973 Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară şi Socialistă. În 1975 lansează Cartea Verde, un fel de Biblie a regimului dictatorial ( după unii o compilaţie de citate celebre din Mao Tse-Tung ), care este distribuită în toată ţara şi care devine obiect de îndoctrinare pentru întreaga păopulaţie. Implicat în atentatul de la o discoteacă din Berlinul de Vest, în prăbuşirea cursei Pam Am 103 deasupra localităţii scoţiene Lockerbie sau sprijinid grupări extremiste precum Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, mişcările rebele din Ciad, Siera Leone, Maroc, Liberia, Irak ori Filipine, este izolat multă vreme de comunitatea internaţională, dezgheţul survenind în 2004 cu ocazia vizitei lui Tony Blaier la Tripoli, apoi a lui Nicolas Sarkozy şi Silvio Berlusconii în 2007 şi 2009 ( pare-se pentru petrol şi bani electorali ). În martie 2011 aceeaşi comunitate internaţională şi aceeaşi actori îl abandonează pe Gaddafi şi trec de partea unui grup suspect de rebeli ( animaţi, chipurile, de eliberarea Jamahiriyei ), autorizând atacurile aeriene NATO asupra întregului teritoriu libanez. Gaddafi este cunoscut ca un dictator excentric şi sângeros, despre care s-au scris şi se vor scrie, probabil, multe.
Hu Jintao
1942
Dictator chinez, a cărei biografie este caracteristică tuturor liderilor comunişti : “origine sănătoasă”, adică din popor, evoluţie proletcultistă, adesea intelectualistă ( Hu Jintao devenind inginer hidro ), ascensiune obedientă în partid şi, în final, acapararea întregii puteri în stat. Preşedinte al Chinei din 2003, ca succesor al lui Jiang Zemin, Hu Jintao este considerat cel mai puternic om al planetei, putând dispune închiderea oricărui opozant politic, cenzura pe oricine şi orice fără să dea socoteală nimănui, fiind la cârma celei mai mari armate din lume şi având un succesor oficial, în persoana lui Xi Jinping ( din 2012 ).
Omar Hassan Al-Bashir
1944
Dictator sudanez, născut dintr-o familie de agricultori amărâţi, îşi face studiile militare la academiile din Cairo şi Khartoum, luptă împotriva Isralelului, iar în în 1989 participă la o lovitură de stat ( “Revoluţia de Salvare”), răsturnând guvernul lui Mahdi, suspendând partidele politice şi sindicatele. Devine preşedinte în 1993, câştigă alegerile în 1996 şi cele din 2000, trecând la o amplă acţiune de purificare etnică şi de învrăjbire a sudului împotriva nordului, părţi aflate în război civil religios de 19 ani, cu peste două milioane de victime, şi culminând cu conflictul din Darfur, în care mor circa patru sute de mii de oameni pe un fond de teroare şi de foamete, care atrage sancţiunile comunităţii internaţionale, pe de o parte, şi sentinţa de condamnare a Curţii Penale Internaţionale pentru crime împotriva umanităţii şi crime de război din 2009, pe numele acestuia, pe de altă parte ( mandat nepus încă în executare ).
Hugo Chavez
1954
Dictator venezuelean, născut într-o familie de profesori catolici săraci, lăsat în grija bunicii sale, îşi începe studiile în localitatea natală, Sabaneta, apoi liceul în Barinas, înscriindu-se la 17 ani la Academia de Ştiinţe Militare din Caracas, devine ofiţer, descoperă ideile marxist-leniniste întâmplător, din cărţile găsite într-o maşină abandonată şi ciuruită de gloanţe, care aparţinuseră cu ani înainte unor insurgenţii comunişti. În 1977 fondează mişcarea secretă de eliberare a poporului venezuelean ( ELPV ), transformată cinci ani mai târziu în Mişcarea Revoluţionară Bolivariană ( MRB ), ca un omoagiu adus la 200 de ani de la naşterea legendarului Simon de Bolivar, şi începe să-şi recruteze adepţi din rândurile armatei pentru o viitoare lovitură de stat. După alegerile din 1989, câştigate de Carlos Andres Perez, confruntat cu FMI-UL şi nemulţumirile populare, în 1992 Chavez încearcă înlăturarea acestuia, dar este înfrânt şi închis, fiind eliberat după 2 ani de preşedintele Rafael Caldera, pentru ca în 1998 să fie ales, la rându-i, preşedinte. În 2000 este reales a doua oară, supraveţuieşte loviturii de stat din 2002 şi grevei generale din 2003, câştigând sucesiv alegerile parlamentare din 2005 şi cele prezidenţiale din 2006. Personaj extrem de controversat şi contorsionat, Hugo Chavez, care spunea despre Simon Bolivar şi Isus Cristos că au fost socialişti, rămâne unul dintre liderii regionali extrem de vocali, urât de americani, dar admirat de Castro şi de Morales, apropiat de liderii musulmani, printre care cel al Iranului, Mahmoud Abmadinejad, de cei africani şi de toţi liderii lumii de stânga sau doar cu simpatii de stânga.
Mahmoud Abmadinejad
1956
Dictator iranian, fiul unui fierar şi al unei mame religioase, descendenţi ai unei familii de evrei iranieni, ajunge la 4 ani în Teheran, unde i se schimbă numele Sabaghian, care trăda originea modestă ( în traducere pictor de covoare, ocupaţie dispreţuită în Iran ), în Ahmadinejad, cu trimitere la profetul islamic Muhammad, urmează cursurile elementare, se înscrie la Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din Iran în 1975, primind diploma de licenţă în inginerie în 1979. În acelaşi an este implicat în criza ostaticilor de la ambasada americană, iar din 1980 participă la războiul irano-irakian făcând parte din serviciile secrete Basij, controlate de Garda revoluţionară, fiind suspectat de asasinarea liderului kurd iranian Ossemlou şi de planificarea asasinării lui Salman Rushide, romanicierul care a publicat Versetele Satanice. Din 1993 pînă 1997 îl găsim ca guvernator al provinciilor Maku şi Khoy, înalt consilier sau profesor, pentru ca în 2003, apoi în 2009, cu binecuvântarea ayatollahului Khameinei, să fie ales preşedinte. Cunoscut ca un radical antiamerican, antisionist înrăit şi antisemitist, cu reflexe dictatoriale, mergând de la suprimarea drepturilor fundamentale ale omului, la exacerbarea iresponsabilă economică şi militară ( în 2010 ONU impune sancţiuni Iranului pentru dezvoltarea necontrolată a programului nuclear ), Abmadinejad continuă să anime încă lumea tenebrelor.