Singuratatea lui Emil Cioran

Rebel cu limba ascuţită, mândru şi de-neînduplecat!

Literatura exilului român se integrează într-o literatură fără graniţe sau separatisme.  Toţi cei care au scris şi publicat în afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.

Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în ţară cât şi în străinătate, şi-a creat acel „univers cioranian”, în care uşile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor sale, autorul  autosechestrându-se în bine cunoscuta-i izolare.

Scriitorul Nicolae Breban în volumul „Confesiuni violente” (Dialoguri cu Constantin Iftimie) (Editura Du Style, Bucureşti 1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un sistem politic din România… nu ştiu dacă spune undeva de ce-a fugit. Nu ştiu dacă el ştie de ce-a fugit.” Autorul „confesiunilor” îl cunoştea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la etajul şapte, de pe rue de l’Odeon. 

Mulţi l-au considerat, şi-l mai consideară încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neînţeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa „Mircea Eliade şi literatura exilului” (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pg. 7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare şi o înfrângere, iar despre Cioran, un om care a pierdut războiul…  Consider că autorul este informat greşit, permiţându-mi să-l contrazic deoarece, Cioran a fost tot atât de neflexibil şi ciudat chiar şi în perioada când era în ţară. Românii plecaţi, cu precădere exilaţii, nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, fiind legati de ţara, prin naştere, strămoşi, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci şi Cioran ar fi trebuit să se supună acestei reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptă coloană vertebrală dintre toţi.

Rebel cu limba ascuţită, mândru şi de-neînduplecat! Desigur experienţele triste pe care i le-a oferit  viaţa, combinate cu felul lui de a reacţiona la tot ce se întâmplă şi îl înconjoară l-au făcut să devină sceptic, un lup singuratic şi chiar să afirme că „de mult nu mai aparţin nimănui!” (Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990). Dar oare trebuie crezut? Scrierile sale nu erau un contact permanent cu cititorii săi? Nu aparţinea oare acestora? Nu aceştia, erau oare, prietenii săi care îl iubeau şi preţuiau? Chiar credeţi că în (super) inteligenţa sa, el nu ştia acest lucru? Atunci? Poate brava, sau poate acesta era paradoxul său organic pe care îşi construise universul! Cât despre scepticismul acestuia, Petre Ţuţea, un alt mare filosof român, cu care, Cioran a avut o corespondenţă bogată, spune: „În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţisez în aceşti termeni: …sceptic de serviciu al unei lumi în declin” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, pg. 54).

Monica Lovinescu ne povesteşte despre talentata poetă Ivonne Rossignon, o româncă stabilită de mulţi ani în Italia, care devenise mistică şi se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis să mai publice versuri, deoarece sunt lucrătura diavolului. Însingurată spiritual, şi-a asumat riscul şi şi-a deschis mintea şi sufletul în continuare păcatului… Credeţi că omul Cioran, ar fi rezistat unei asemenea ispite? Bineînţeles că nu! Ne-o demonstrează pe tot parcursul vieţii sale, prin faptele şi conduita sa. Atunci dece să se rupă de cei care îl admirau, îl apreciau, îi citeau cu nesaţ scrierile? Mai ales că acest fapt nu constituia nici un păcat! Oare chiar trebuie crezut în tot ceea ce zice?

Într-adevăr, până în 1989, literatura exilului era prea puţin cunoscută în România, având acces la public numai pe căi ascunse sau uneori, chiar prin transmitere orală. Aceste producţii fiind declarate prohibite de comunişti, literatura scrisă era trecută cu mari riscuri peste graniţa natională. Poate, Cornel  Ungureanu, să nu ştie că izolarea eseistului a devenit şi mai profundă atunci când a aflat de arestarea, după reintoarcera din Franţa, a regizoarei Sorana Coroamă, care îndrăznise să introducă în ţară o carte a acestuia.

Creaţia cioraniană, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscută pentru cititorii români aflaţi între hotarele perimetrului naţional, dacă postul de radio Europa Liberă nu ar fi făcut eforturi să ne-o prezinte şi să ne-o facă cunoscută. 

Desigur, celebrul gânditor a produs literatură şi înainte de a părăsi România. Cunoscutele sale eseuri din publicaţiile autohtone, „Rampa” şi „Vremea”, au făcut să strălucească geniul acestuia pe firmamentul literaturii româneşti interbelice. Cărţile, studiile, cugetările, memoriile şi scrisorile sale întregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamă între personalităţile literaturii universale. Scriind în limba franceză, tot atât de bine ca şi în limba română, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus şi comentat în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Bineînţeles că după căderea comunismului, opera acestuia a devenit mult mai tangibilă în România.

Însingurat şi în vremea tinereţii, când încă mai trăia in Romania, Emil Cioran refuză într-o oarecare măsură să se integreze şi să colaboreze cu literaţii din aceeaşi generaţie, construindu-şi cu migală şi insistenţă acel binecunoscut clopot al izolării. Nici măcar, consăteanul său, Octavian Goga, nu a putut să se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade,  îl va implica într-o seamă de evenimente şi aventuri comune. Mai târziu, îl va accepta şi pe Constantin Noica, făcând împreună cu acesta şi cu Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totuşi admirat „triunghi magic”. Bineînţeles nici aceştia nu au putut scăpa de radicalismul lui Cioran, care nu-şi ierta nici măcar prietenii apropiaţi, ajungând să-i muştruluiască şi să-i critice în articole uneori chiar vehemente. Totuşi acest fapt nu rupe sau fisurează relaţiile dintre cele trei genii, deseori dândui-se dreptate chiar de cei în cauză.  

După o perioadă de şedere pe meleagurile copilăriei, la Sibiu, îl găsim încercând să-şi facă un nume, la Bucureşti, iar mai apoi prin 1933, la Berlin, student la universitate. După doi ani se intoarce din nou la „antipodul său – Ardealul”, apoi iar la Bucureşti, până în 1937, când pleacă la Paris, unde se va stabili pentru restul vieţii. Acolo va încerca să se integreze în viaţa literară schimbându-şi limba de comunicare, dar nu şi obiceiurile, modul de a gândi sau năravul.

Tot filosof, tot gânditor, tot critic, greu de rumegat, nesociabil, singuratic, este „aproşat” de alţi români importanţi care îi trec cu vederea înstrăinarea şi ciudăţeniile şi caută să îl atragă în domeniul creaţiei literare colective de acolo. Îl găsim, pentru o scurtă perioadă, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii în coloanele revistei „Luceafărul” şi la cenaclul literar românesc de la cafeneaua „Korona”, „… acolo fiind pentru ultima oară când mai apare în public printre români”. (Monica Lovinescu „Cuvânt înainte” la volumul „Razne” a lui Emil Cioran, Editura Jurnal literar, Bucureşti, 1995).

Uneori negativist până în măduva oaselor, sau rupt total de realitatea materială care îl înconjoară, dar cu microscopul gândirii metafizice veşnic pregătit, observă analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituală care îl înconjoară.

 În postfaţa aceloraşi „Razne”, Nicolae Florescu spune: „…Adolescent întârziat până aproape de vârsta patriarhilor, Cioran şi-a repetat la nesfârşit chipul, iniţial fixat pe coordonatele limită şi în culori de doliu, ca în metafora mitica a şarpelui ouroboros, crescând din sine, hrănindu-se cu sine”. Ouroborosul (sau uroboros), animatorul universal, este reprezentat printr-un şarpe, străvechi simbol al unui zeu indian, gravat pe marginea primelor reprezentări ale lumii, fiind promotorul vieţii, cel care creează timpul, face să se rotească astrele, constituind fară îndoială o divinitate cosmografică şi geografică unde el se încolăceşte in jurul oceanelor primordiale care la rândul lor înlănţuiesc pătratul pământului.

Ca şi Janus, zeul ambivalent cu două feţe, Cioran se desparte în două, o parte rămânâd însingurată şi rebelă, alta comunicativă şi domestică, devenind odată cu trecerea timpului „zeul” tranziţiilor şi schimbărilor, marcând evoluţia trecutului spre viitor, de la o viziune la alta, de la o stare la alta şi de la un univers la altul.

Aceasta ambivalenţă se remarcă, în special, în corespondenţa purtată de acesta, în perioada 1933-1946. Volumul „Mărturii” ne este „martor” în această privinţă. Acesta însumează o parte din scrisorile sale, adresate unor personalităţi româneşti, oameni de litere, prieteni sau cunoştinţe ca: Lucian Blaga, Lucian Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu, Ecaterina Săndulescu, Arşavir şi Jeni Acterian, Bucur Tincu, George Bălan şi alţii, având o tentă aforistică, confesivă, unele scrisori conţinând chiar date biografice.

După 1946, porţile de comunicare cu cei dragi din ţară, fiind închise, din cauza sistemului totalitar, gânditorul se retrage în carapacea lui „franţuzească” izolându-se şi mai mult de compatrioţi. Asta nu înseamnă că se va desprinde total de limbă şi obiceiurile strămoşeşti. Deseori va sări în picioare, parcă vrând să anunţe că el tot român a rămas în gândire şi obicei.

Ion Ianoşi, în lucrarea sa „Idei inoportune”, (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1995, pg.120-122) îl acuză pe Emil Cioran în mod eronat şi tendenţios că s-a rupt de limba română pentru a-şi şterge urmele şi a da uitării creaţiile sale „extrem de violente” scrise pânâ aproape de sfârşitul perioadei mai sus-amintite. Ştiindu-şi valoarea, el singur putea să-şi modifice sau să-şi rectifice unele greşeli, în ediţiile următoare ale publicaţiilor sale, nefiind nevoie să-şi sacrifice românismul pentru aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George Pruteanu, în care acesta declară că Cioran l-ar fi admonestat verbal şi în scrieri, făcând afirmaţii tendenţioase despre originea sa etnică, „…dar în ediţia de după 1989 a cărţii «Schimbarea la faţă», acesta a scos pasajele violente din tinereţe”. (George Pruteanu, „Pactul cu diavolul, sase zile cu Petru Dumitriu”, Editura Albatros şi Editura Universal DALSI, România, 1995, pg.117). 

Filozoful şi scriitorul, Virgil Ierunca, stabilit la Paris în 1946, a fost unul care l-a cunoscut bine pe „marele singuratic”, cei doi colaborând la revista scriitorilor români din exil, „Luceafărul”, în scurta existenţa pe care aceasta a avut-o. Mai târziu, împreună cu Monica Lovinescu, l-au promovat şi făcut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio  Europa Liberă. În cartea sa „Subiect şi predicat” (Editura Humanitas,  Bucureşti, 1993) acesta ne comunică în mai multe pagini, relaţiile pe care le-a avut Emil Cioran cu diferite personalităţi ale literaturii române aflate în exil.

Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate, luate lui Cioran la Paris şi lui Constantin Noica la Păltiniş, reface şi mai mult legăturile spirituale ale acestora. Motivul răcirii relaţiilor dintre cei doi gânditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica şi în care enumără o serie de intelectuali cunoscuţi, aflaţi în România la ceea vreme, care apoi, datorită acestui fapt, au fost pedepsiţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Poate de aici i-se trag multe critici şi izolarea cu care a fost  înconjurat mai târziu, sau poate cauza la „…urmare a paginii dure la adresa poporului român din «La tentation d’exister»”, Camil Mureşanu, „Un joc al întâmplării…”, „Apostrof”, revista Uniunii Scriitorilor, anul VI, nr.9, Cluj, 1995, pg. 5.

În aceeaşi revistă, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, într-un interviu dat reporterei Dora Pavel, ne relatează: „Tipicul întâlnirilor cu Cioran era, altadată, foarte strict: nu trebuia să faci gafa da a i te adresa în română, căci refuza să vorbească româneşte. De ce refuza a spus-o şi de data asta: ca să ajungi să te poţi exprima într-un mod satisfăcător într-o altă limbă trebuie să treci printr-un fel de asceză… sau să înveţi să scrii într-o altă limbă trebuie să povoci o ruptură cu trecutul tău”. Ni se pare totuşi, aberant faptul, că Cioran nu a uitat nici o clipă să vorbească sau să scrie în limba română, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri după 1989.

La fel ca şi admiratul său prieten, Mircea Eliade, va alimenta în continuare o serie de enigme, neinţelegeri şi dispute din parte celor care îi citesc operele şi ii analizează. Este posibil, ca atunci când se vor stinge din viaţa toţi cei care l-au cunoscut, va dispare şi imaginea sa controversată. Poate atunci, rămânând pentru posteritate doar opera sa literară nudă, autorul va fi iertat şi înţeles, şi poate atunci va fi aşezat, acolo unde i-se cuvine, pe unul din locurile de frunte ale culturii româneşti şi universale.