Apărător al valorilor naţionale şi promotor al bunei convieţuiri interetnice

Prof. dr. Elisaveta ROŞU
Pr. prof. Florin NEGRUŢIU

Roman Ciorogariu (1852-1936) şi-a format şi desăvârşit personalitatea într-o perioadă de mari transformări în viaţa naţională a românilor transilvăneni. Contactul cu ideile moderne despre naţiune şi drepturile omului, încă din perioada studiilor, atmosfera intelectuală de la Preparandia din Arad şi contactul cu personalităţi de primă mărime ale luptei naţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea i-au marcat existenţa. Spirit receptiv, tânărul Ciorogariu s-a integrat, fără dificultăţi, atât vieţii ecleziastice din Arad, cât şi vieţii laice, dominată de eforturile pentru formarea şi consolidarea şcolii româneşti naţionale şi recunoaşterea individualităţii naţiunii române.

Convins de puterea exemplului personal, dascălul Ciorogariu, s-a dedicat luptei naţionale cu asumarea riscurilor unui conflict deschis cu autorităţile, conflict ce n-a afectat niciodată bunele relaţii cu concetăţenii de altă naţionalitate. Naţionalismul său n-a degenerat în extremism, nici  atunci când politica de deznaţionalizare promovată de autorităţi a îmbrăcat forme de maximă gravitate.

Afirmarea propriilor aspiraţii naţionale într-un cadru organizat, cu respectarea legilor în vigoare, aşa cum s-a întâmplat la Congresul Naţionalităţilor din 1895 desfăşurat la  Budapesta, a fost considerată de profesorul Ciorogariu ca legitimă, iar reacţia autorităţilor exagerată. Nevoit să-şi justifice atitudinea printr-o declaraţie, a făcut un adevărat rechizitoriu al manierei în care sunt respectate drepturile individului într-un „stat constituţional”, precizând că încălcarea acestora conduce la absolutism.  Se făcea referire la Legea naţionalităţilor (1868) care prevedea drepturi cetăţeneşti şi ordinul ministerial care încerca să se substituie legii. Cu un realism, care i-a adus deseori ostilitatea unor conaţionali, R. Ciorogariu aprecia că lipsa de solidaritate din mişcarea naţională românească uşura politica de deznaţionalizare promovată de autorităţi, care prin ordonanţe ştergeau „paragraf de paragraf” din legea naţionalităţilor şi atentau la autonomia bisericilor, practicau sistemul colonizărilor în zone cu majoritate românească şi încurajau financiar şcolile de stat în detrimentul celor confesionale.

Ataşamentul faţă de şcoală şi de lupta naţională, calităţile organizatorice şi nu în ultimul rând, prestigiul de care se bucura, i-au adus lui Roman Ciorogariu funcţia de director al Institutului Pedagogic–Teologic, în 1901, într-o perioadă marcată de accentuarea politicii de deznaţionalizare, orice acţiune a sa fiind constant urmărită şi sancţionată de autorităţi.

Implicându-se în alegerea lui Vasile Mangra ca episcop al Aradului, iar după eşecul acţiunii, în numirea acestuia ca vicar la Oradea, directorul seminarial şi-a atras adversităţi, devenind ţinta unei campanii de discreditare prin presă. Acţiunea  ziarului „Controla” din Timişoara, condus de românul Iosif Gàll, membru al Casei Magnaţilor, a fost dublată de  ziarele maghiare¹ din Arad care îi reproşau reducerea numărului de ore în limba maghiară pe săptămână, reţinerea faţă de cei care şi-au făcut studiile la Budapesta şi protecţia acordată celor „căzuţi aici din România” şi mai ales „spiritul redacţiei Tribunei poporului” care domneşte în Preparandie². Urmare a denunţurilor făcute, ministrul Cultelor Wlàssics Gyula, a decis să trimită un comisar ministerial pentru a examina starea Seminarului.

Scriitorul maghiar Jancsò Bènedèk, trimis de către Ministerul Cultelor, a verificat activitatea din Seminar şi a asistat la examene. Concluziile sale, de un realism onorant, au fost laudative referitor la calitatea activităţii, semnalând totodată dificultăţile materiale cu care acesta se confrunta. Abordarea subiectivă, tendenţioasă, a rezultatelor anchetei de către ziare maghiare şi germane din Timişoara a atras replica inspectorului şcolar Vàrjassy Àrpàd. Într-un articol publicat în „Aradi Vidèkè”, acesta se asocia cu opinia lui Jancsò Bènedèk faţă de Institutul la care el realiza rapoarte periodice de 18 ani, dezminţând cu argumente toate acuzaţiile aduse directorului Ciorogariu. Iritat de articolele denigratoare, însuşi Jancsò Bènedèk a luat atitudine, menţionând rezultatele foarte bune constatate în predarea limbii maghiare şi competenţele didactice ale profesorilor din Seminar. În acelaşi sens se exprima şi ministrul Cultelor Wlàssics prin rescriptul (adresa) nr. 66.774 adresat Consistoriului Arad, în care se arăta mulţumit de rezultatele şi calitatea examenelor de la finele anului şcolar 1901/1902, din Institutul Pedagogic-Teologic.³

Obiectivitatea anchetei, francheţea aprecierilor au constituit pentru Roman Ciorogariu argumente în abordarea nuanţată a relaţiilor cu autorităţile, excluzând generalizările şi valorizând aspectele pozitive ce ofereau suport pentru o convieţuire paşnică într-un context politic complex.

Adoptarea tacticii  activismului de către Partidului Naţional Român în 1905 a atras ostilitatea autorităţilor, primul ministru Tisza Istvàn, calificând-o „cea mai temerară declaraţie de război faţă de politica naţională maghiară”⁴. Reluarea „activismului” politic şi succesele în alegeri pe baza programului naţional au fost indicii ale forţei pe care o puteau reprezenta naţionalităţile. Refuzate în propunerile de colaborare, autorităţile au declanşat o politică menită să aducă atingeri grave naţionalităţilor. În acest context se înscriu  „legile şcolare” ale lui Appònyi, din 1907, care vizau să dea lovitura decisivă  învăţământului românesc şi să asigure succesul procesului de maghiarizare prin şcoală. Conform aprecierii lui Keith Hitchins această legislaţie a contribuit mai mult decât orice act emis între 1900-1914, la „înveninarea” relaţiilor dintre guvernul ungar şi concetăţenii săi români⁵. Intransigenţa  lui R. Ciorogariu în atitudinea faţă de aceste legi se explică din dubla ipostază a acestuia: cea de luptător naţional, care a promovat permanent cultura românească ca element esenţial în păstrarea naţionalităţii şi cea de director al Institutului Pedagogic-Teologic, citadelă ce asigura de la începutul secolului al XIX-lea  formarea contingentelor de preoţi şi învăţători români – veritabili anonimi ai luptei naţionale. Noul atentat la ideea de naţionalitate a fost criticat cu duritate în articole din „Biserica şi şcoala” şi „Tribuna”⁶, Ciorogariu revenind în vizorul autorităţilor.

Devenit public fără voia autorului, (manuscrisul a fost sustras din redacţia „Tribunei”, Arad), articolul „Feciorii politici” ajuns în posesia  ministrului Appònyi Albert s-a constituit în „probă” pentru deschiderea unei anchete împotriva lui Roman Ciorogariu sub acuzaţia că purtarea sa nu este conformă cu interesele statului.

În articolul „Feciorii politici”, se radiografia istoricul relaţiilor româno-maghiare evidenţindu-se, cu realism, eforturile unor oameni politici, precum miniştrii Deák, Eötvos, care, alături de Andrei Şaguna, Emanuil Gojdu, au căutat o soluţie paşnică în relaţiile dintre cele două popoare. Se preciza însă că în timpul lui Tisza Kálman a apărut ideea „maghiarizării cu forţa şi politica”⁷, făcându-se inutilă orice încercare de apropiere româno-maghiară din partea unor persoane, precum Iosif Gàll sau Miron Romanul. Perioada 1907-1908 este apreciată ca una dominată de „brutalitate”, fapt ce demonstrează degenerarea politicii în Ungaria spre „o tiranie”⁸ a majorităţii parlamentare, mai virulentă decât în Rusia.  Intransigenţa românilor în lupta naţională era justificată prin politica opresivă dusă de guvern. În finalul articolului se exprima încrederea în posibilitatea unei colaborări, dar nu prin intermediul unor „agenţi” ci prin „adunarea naţională” ca unică reprezentantă legitimă a românilor.

Ancheta n-a putut dovedi valabilitatea acuzaţiilor conform cărora prin acţiunile sale directorul seminarial  „nu acoperă interesele statului”⁹. O nouă campanie de presă, dublată de procese, reflectau că „Unchiaşul” era incomod atât pentru guvern cât şi pentru unele persoane din Partidul Naţional Român interesate de propria lor carieră politică, în detrimentul coeziunii mişcării naţionale.

Dorinţa de colaborare,  de a se găsi un modus vivendi între români şi maghiari era o necesitate a începutului de secol XX, dar convingerea lui Ciorogariu era că aceasta nu se poate face prin persoane fie ele cât de marcante, precum cea a părintelui Vasile Mangra şi a lui Tisza István, ci numai prin guvernul ţării şi prin Comitetul Naţional al Partidului Naţional Român, întrucât numai o împăcare făcută pe baze de drept public poate fi obligatorie pentru ambele părţi¹⁰.

Abordând  lupta naţională  în complexitatea sa, din perspectiva realităţilor interne şi a mutaţiilor în plan european în anii premergători declanşării războiului mondial, Roman  Ciorogariu aprecia ca iluzorie speranţa în schimbarea sistemului de guvernare unguresc şi în rolul pe care l-ar putea juca românii în acest proces.

Declanşarea războiului mondial făcea imperativă, în opinia lui Tisza Istvàn, o declaraţie de sprijin din partea fruntaşilor români din Ungaria. Iuliu Maniu considera, însă,  comportamentul românilor pe front ca o demonstraţie practică a sentimentelor de loialitate, făcând inutilă o declaraţie oficială. Întrucât, atât Tisza, cât şi românii urmăreau propriul ideal al  statului naţional, terenul de mediere situat  între asimilarea  minorităţilor şi dezmembrarea Ungariei  istorice  a dispărut.¹¹

Intrarea României în război a tensionat şi mai mult relaţiile românilor transilvăneni cu autorităţile maghiare. În articolul „În faţa războiului româno-maghiar”, publicat în „Biserica şi şcoala”¹², Roman Ciorogariu îşi exprima regretul pentru conflictul româno-maghiar. Reafirmând loialitatea preoţilor faţă de Tron, acesta preciza că românii nu sunt vinovaţi de declanşarea războiului, după cum nu se vor face vinovaţi nici de trădare de patrie în urma schimbărilor ce vor apare în politica europeană şi mondială. Pledoaria sa pentru relaţii de normalitate cu autorităţile n-a fost susţinută de evenimentele care au urmat. Nota Antantei, adresată preşedintelui SUA Woodrow Wilson, în ianuarie 1917, prin care se preciza că unul dintre scopurile războiului era eliberarea diferitelor naţionalităţi aflate încă sub stăpânire străină, zădărnicea planurile contelui Tisza care a înăsprit măsurile împotriva românilor. În opinia sa loialitatea faţă de Tron trebuia exprimată printr-o  declaraţie de protest, semnată de toţi episcopii şi demnitarii ambelor biserici şi de fruntaşii politici români, faţă de anexarea Ardealului la România, pe care să o opună Notei Aliaţilor.

Roman Ciorogariu a respins înregimentarea cerută de guvern. Riscându-şi cariera şi chiar libertatea, acesta a refuzat semnarea declaraţiei devenind „politiceşte indezirabil” pentru contele Tisza. Alegerea sa ca vicar al Oradiei, a fost considerată de guvern ca o nouă manifestate a sentimentelor naţionale româneşti. Cu toate că, la 14/27 aprilie 1917, Roman Ciorogariu a demisionat din Comitetul Central a Partidului Naţional Român¹³, contele Tisza şi-a menţinut atitudinea ostilă faţă de alegerea acestuia. Conflictul a fost dezamorsat doar în urma înlocuirii contelui Tisza István din fruntea guvernului.

„Decizia epocală”, cum a aperciat-o Roman Ciorogariu în „Zile trăite”, adoptată în 12 octombrie 1918 a „proclamat independenţa naţiunii române”¹⁴, anunţând separarea definitivă de Imperiul Austro-Ungar, recâştigarea condiţiei de a fi liberi şi a decide în legătură cu viitorul lor.

În a doua jumătate a lunii octombrie 1918, evenimentele s-au derulat într-un ritm alert. Complexitatea acestora a tensionat relaţiile interetnice în Oradea şi în Bihor. Calmul şi echilibrul vicarului Ciorogariu, abordarea realistă a situaţiei create, au dus la evitarea unor situaţii conflictuale deschise. Obiectivul noii puteri de la Budapesta, instalată în urma revoluţiei de la sfârşitul lui octombrie, de a reface Ungaria în graniţele medievale, entuziasmul nedisimulat al autorităţilor şi populaţiei maghiare din Oradea faţă de această idee erau în contradicţie cu dorinţa românilor de a pune în practică principiul autodeterminării proclamat prin „Declaraţia de independenţă” şi recunoscut ca legitim de preşedintele american  Wilson. Apelul la calm, ordine şi respectarea legii, adresat de Ciorogariu populaţiei româneşti, a fost dublat de înţelepciune în relaţiile cu Consiliului Naţional Maghiar din Oradea în condiţii externe nefavorabile amplificate de prevederile Convenţiei de la Belgrad.

Linia demarcaţională cu Ungaria fixată pe Mureş, aşa numita „Linie Diaz”, lăsa Bihorul, conform aprecierii lui Roman Ciorogariu, „pradă ungurilor”¹⁵. Graba cu care guvernul din Budapesta s-a grăbit să preia controlul în regiune i-a îngrijorat pe fruntaşii românilor. Tratativele româno-maghiare de la Arad au alimentat starea de suspiciune faţă de autorităţiler maghiare care ofereau soluţii temporare, în cadrul statului maghiar până la Conferinţa de pace.¹⁶ Eşecul tratativelor a impus necesitatea convocării Adunării Naţionale la Alba Iulia, pentru consultarea voinţei poporului român. În Oradea evenimentele se derulau într-o notă particulară. Proclamarea Republicii ungare a refăcut solidaritatea faţă de ideea statului naţional maghiar în rândurile populaţiei maghiare şi evreieşti majoritare.

Entuziasmul populaţiei maghiare l-a îngrijorat pe Roman Ciorogariu, care întrevedea iminenţa unui conflict în condiţiile afirmării aspiraţiilor de libertate ale românilor şi a intoleranţei maghiarilor. Prefecţii au fost înlocuiţi cu comisari guvernamentali. În numele noii democraţii, ostilitatea faţă de români a crescut, devenind alarmantă după 15 noiembrie. Incidentele dintre locuitorii satelor şi soldaţii ori gardiştii unguri, semnalate la Sânlazăr, Beiuş, Bălnaca, Cheresig, Olcea, Ucuriş, Lugaşu de Jos, s-au soldat cu morţi şi răniţi din partea românilor. Alături de Aurel Lazăr, Dumitru Lascu, Nicolae Zigre, Roman Ciorogariu a participat la şedinţa lărgită a Consiliului Naţional Român Central din 1 Decembrie, de la Alba Iulia care a decis unirea necondiţionată cu România¹⁷.

De la Alba Iulia, Roman Ciorogariu s-a întors la Oradea, care prin poziţia sa geografică a devenit „cheia Ardealului”¹⁸. Consecinţele liniei de demarcaţie¹⁹ au fost abil speculate de adepţii ideii de stat unitar maghiar. Deşi la Alba Iulia s-a decis unirea tuturor teritoriilor româneşti, cele situate la vest de „Linia Diaz”, rămâneau sub administraţia guvernului maghiar. Dualitatea puterii în acest spaţiu²⁰, a C.N. Român din Oradea şi Bihor, care încerca să aplice hotărârile de la Alba Iulia şi a guvernului de la Budapesta, care încerca să păstreze acest teritoriu între graniţele statului maghiar²¹, a imprimat evenimentelor o evoluţie greu de anticipat.

Convins de importanţa cuvântului scris în modelarea conştiinţelor şi formarea opiniei publice, Roman Ciorogariu a apelat din nou la gazetărie. Articolele sale din „Tribuna Bihorului”, de la sfârşitul lui 1918 şi începutul lui 1919, trebuiau să formeze convingerea în justeţea actului Unirii de la Alba Iulia, în condiţiile unei propagande oficiale ostile acestuia. Spiritul său tolerant nu l-a împiedicat niciodată să prezinte cu francheţe adevărul. Efectele stăpânirii maghiare asupra românilor ardeleni trebuiau evidenţiate, o dată în plus, populaţiei, pentru a nu se lăsa amăgită de „falşii predicatori” şi a aprecia, la justa valoare, importanţa reîntregirii neamului. Concomitent, principiile moderne ale libertăţii cetăţenilor trebuiau să devină lege²². Într-o lume în schimbare, derutantă pentru ţăranul român, Ierarhul, devenit şi conducător al Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, şi-a asumat sarcina de a explica o serie de concepte ce erau vehiculate şi nu de puţine ori tendenţios prezentate: monarhie sau republică, socialism, capitalism ori societate burgheză²³. 

În timp ce românii considerau că administraţia românescă este necesară, firească şi legitimă, dând asigurări că populaţia maghiară va fi respectată, comisarul Àgoston Pèter îi acuza pe români că sunt regalişti şi procesul de „democratizare” ar fi periclitat sub stăpânire românescă²⁴. Comisarul se pronunţa pentru limitarea stăpânirii româneşti la administraţie şi învăţământ, urmând ca problemele comune să rămână la competenţa Comitetului Executiv Comitatens Mixt.  Concomitent, Comisariatul din Cluj, organizat ca guvern „ardelen”, condus de profesorul Apáthyi şi sub protecţia legiunilor secuieşti înarmate, a dezlănţuit o propagandă socialistă incisivă, provocând îngrijorare atât la nivelul guvernului din Budapesta, cât şi între românii din Bihor.

Acordul Consiliului Antantei de la Versailles pentru stabilirea  armatei române pe linia Cluj – Gherla – Dej, urmată de de retragerea secuilor spre Budapesta şi prezenţa lor în Oradea, în 21 decembrie, a accentuat starea de nesiguranţă pentru români. Manifestarea zgomotoasă, însoţită de lozinci antiromâneşti, dădea impresia unei stări de război²⁵. Secuii comandaţi de colonelul Kràtocwill Kàrolyi, împreună cu elemente ce proveneau din regimentele de honvezi destrămate, s-au comportat ca trupe de ocupaţie, intimidând populaţia, prin batjocorirea simbolurilor naţionale româneşti, pedepsirea participanţilor la Adunarea de la Alba Iulia, confiscări de bunuri etc.

Disponibilitatea de colaborare a Consiliul Naţional Maghiar a fost una formală şi fluctuantă, în funcţie de evoluţia evenimentelor internaţionale. Roman Ciorogariu nu s-a lăsat impresionat de gesturi de bunăvoinţă din partea acestuia. Evenimentele care au urmat i-au confirmat bănuielile. Noua linie demarcaţională: Sighetul Marmaţiei – Baia Mare – Ciucea-Zam, ce lăsa Oradea şi Bihorul în afara jurisdicţiei Consiliului Dirigent, a determinat o ostilitate făţişă faţă de români. Situaţia risca să scape de sub control. Oficialităţile maghiare şi Conferinţa de pace trebuiau să fie informate despre realităţile din Oradea şi Bihor.

Roman Ciorogariu a întocmit un raport către Consiliul Dirigent care radiografia situaţia politică la zi în comitatul Bihor. Cu tot optimismul ce i-a caracterizat activitatea, vicarul orădean era marcat de modul în care se prezenta situaţia, pe care o aprecia ca „grea şi penibilă”²⁶ pentru români.  Autorităţile maghiare foloseau situaţia pentru a crea tensiuni şi a atenua dorinţa de unire cu România. Este remarcabil faptul că, nici în situaţii dramatice, ca cea din primăvara anului 1919, Roman Ciorogariu n-a culpabilizat populaţia maghiară sau de altă etnie, la politica dusă de autorităţi. Intrarea armatei Regatului român să intre în Oradea şi în Comitatul Bihor²⁷ era considerată ca soluţie pentru încetarea persecuţiilor şi integrarea acestui teritoriu în România Mare.

În calitate de cetăţeni ai României, aceştia  aveau dreptul de a fi apăraţi de armata ţării. Pe realismul şi logica acestei situaţii se baza Roman Ciorogariu, nutrind speranţa că şi puterile Aliate vor decide în consecinţă. În Oradea şi Bihor tensiunea era în creştere în perioada februarie-martie 1919. În timp ce dezarmarea gărzilor româneşti devenea un fenomen general, comuniştii organizau adunări de protest faţă de iminenţa intrării armatei române în Oradea. Incidentele de la sate erau atribuite naţionaliştilor români, în timp ce armata română continua să fie acuzată de atrocităţi în Transilvania. Roman Ciorogariu, conducătorul de facto al Consiliul Naţional Român, şi-a folosit îndemânarea pentru a oferi unor reprezentanţi ai Puterilor Aliate, precum căpitanului englez Pomerol sau maiorului Dauphont, o percepţie obiectivă asupra realităţii.

În Oradea, Roman Ciorogariu devenea tot mai incisiv în relaţiile cu autorităţile maghiare. Încercarea comisarului Kátz de a-i disculpa pe subordonaţii săi în problema măcelului de la Sighiştel²⁸, s-a lovit de replica fermă, fără menajamente, a celui care se simţea răspunzător de soarta românilor. Roman Ciorogariu i-a cerut comisarului să precizeze cine stăpâneşte în ţară, „guvernul republican, ori bandele de ucigaşi”.²⁹ Acuzaţia adusă de colonelul Nebowitzki preoţilor şi învăţătorilor români l-a determinat pe vicar  să facă un adevărat rechizitoriu referitor la modul în care se respectă drepturile cetăţeneşti ale românilor şi cele ale comisarului Kátz, care nu face un secret din faptul că „e agitator”³⁰. Măsurile adoptate, formarea unei comisii mixte de anchetă şi promisiunea “disciplinării”soldaţilor, nu convingeau pe nimeni.

Printr-o scrisoare deschisă, publicată în „Tribuna Bihorului”, Roman Ciorogariu, în numele Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor se adresa preşedintelui Republicii Maghiare, contele Károlyi Mihályi, exprimându-şi  nedumerirea faţă de persecuţiile la adresa luptătorilor naţionali români, în timp ce agitaţiile comuniste rămâneau nepedepsite³¹ şi atitudinea duplicitară a acestuia faţă de principiile wilsoniene.

În 10 martie 1919, în numele Consiliului Naţional Român, Roman Ciorogariu a întocmit un nou raport care a ajuns prin curieri la Sibiu, Bucureşti şi Budapesta pentru a fi înaintat Conferinţei de la Paris, ca material la „deliberarea noastră”³². Preambulul raportului justifica întocmirea sa din perspectiva dreptului fiecărui popor de a-şi apăra drepturile la Conferinţa de Pace. Cu obiectivitate, sunt prezentate momentele importante din zbuciumata istorie a Bihariei, reliefând factorii care au împiedicat evoluţia sa firească, fără a reuşi însă anihilarea elementului românesc.

Atitudinea fermă a Consiliului Naţional Român în raport cu autorităţile maghiare n-a rămas fără repercusiuni. „Tribuna Bihorului” a fost suspendată, iar conducerea Consiliului Naşional Român acuzată de spionaj. În 12 martie 1919, Coriolan Pop, Sever Andru, Gheorghe Tulbure şi Roman Ciorogariu erau citaţi pentru a li se comunica punerea lor sub pază militară pentru activitate de spionaj³³.

Decizia Consiliul militar mixt de a muta linia de demarcaţie spre vest, de-a lungul liniei ferate Satu Mare, Carei, Oradea, Arad³⁴, a provocat demisia întregii conduceri a Republicii Ungare şi preluarea puterii de către comunişti. Noul guvern, din care făcea parte şi fostul comisar guvernamental bihorean Ágoston Péter, a introdus starea de asediu în Ungaria. Propaganda agresivă în favoarea puterii comuniste a fost însoţită de măsuri dure împotriva Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor. Pledoaria lui Roman Ciorogariu pentru menţinerea Consiliului Naţional Român a eşuat. Pentru membrii consiliului care locuiau în Oradea s-a decis domiciliu obligatoriu.

În Bihor, evenimentele au scăpat de sub control. Lipsa de autoritate a făcut posibilă executarea fruntaşilor români din Beiuş, Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş³⁵ şi a lui Nicolae Bogdan din Vaşcău de către soldaţii companiei căpitanului Verbőczi. La insistenţele intelectualilor români, colonelul Nebowicztki a făcut „anchetă” la Beiuş, confirmând zvonurile despre moartea liderilor români. Moartea lor este explicată prin „infama faptă” a acestora de a trece la armata română. Explicaţia n-a convins, dar demonstra până unde putea să ajungă cinismul autorităţilor.

Înaintarea armatei române spre Oradea a produs panică în rândul autorităţilor comuniste şi naţionaliste maghiare. Prestigiul de care se bucura în rândul concetăţilor şi calitatea sa de luptător naţional au fost abil folosite de conducerea maghiară şi evreiască a oraşului şi comitatului, de dinainte de 21 martie 1919, în efortul de preluare a puterii şi înlăturare a comuniştilor. Şeful poliţiei oraşului, căpitanul Jánossy Gyula,  s-a opus ideii de a-i împuşca pe liderii români şi i-a preluat de sub jurisdicţia comuniştilor,  cu toată opoziţia acestora. La locul său, slujind în Biserica Catedrală, l-a găsit armata română la intrarea în Oradea, în ziua Învierii.

Momentul revenirii Bihorului la Patria–Mamă a fost sfinţit prin slujba din a doua zi de Paşti. Încrezător în viitor, Roman Ciorogariu vedea în România Mare posibilitatea împlinirii năzuinţelor tuturor: ţărani, muncitori, intelectuali deopotrivă. În opinia sa, România Mare trebuia să se clădească pe iertare şi dreptate „faţă de noi şi faţă de concetăţenii de altă limbă”³⁶.Implicarea sa în dezbaterea şi elucidarea unor concepte precum: democraţie, realism, naţionalism, confesionalism, autonomie religioasă se impune a fi reliefată, fie şi numai pentru a argumenta aserţiunea că „Roman Ciorogariu n-a ratat integrarea în România Mare”.

Contemporan afirmării ideilor democratice şi evoluţiei acestora, el făcea distincţia între internaţionalismul deghizat în democraţie care „adus din afară în contra aşezămintelor ţării şi tradiţiilor vine să desfiinţeze neamul românesc şi ţara aceasta” şi democraţia izvorâtă din realităţile româneşti. „Eu sunt democrat după firea mea şi după creşterea mea, în toată fiinţa mea, şi nu este om pe faţa pământului să fie mai aproape de sufletul poporului cum sunt eu.”³⁷ În opinia sa democraţie înseamnă: vot universal, pământ dat ţăranilor, accesul tuturor la cultură şi libertăţi cetăţeneşti care să permită fiecăruia să-şi valorifice calităţile proprii.

Ideea naţională, pe care Episcopul Ciorogariu o dorea la baza tuturor instituţiilor statului, nu se confunda cu şovinismul care reprezinta, potrivit aprecierii sale, „o degenerare a naţionalismului”. Dimpotrivă, ideea naţională este conştiinţa naţională, care la rândul său este generoasă, obiectivă, îl apreciază pe om, respectându-i libertatea individuală, indiferent de limbă ori religie. Reliefând generozitatea ideii naţionale, Roman Ciorogariu sublinia că ţara românească este a românilor şi a lor trebuie să rămână. De la acest aspect pornea conflictul cu „internaţionalii”. Respingând şovinismul ca idee, Episcopul reafirma ataşamentul său faţă de Neam şi Ţară, dar şi faţă de concetăţeni.

Consolidarea edificiului naţional n-a fost un proces liniar. Dimpotrivă, disfunţionalităţile de ordin intern au fost dublate de o situaţie internaţională complexă, dominată de cel putin două tendinţe: pe de o parte menţinerea status quo-ului teritorial stabilit de Conferinţa de la Paris Versailles, pe de altă parte tendinţele revizioniste ale statelor înfrânte. În această conjunctură s-au reactivat resentimente, s-au alimentat suspiciuni, dar niciodată acestea n-au degenerat în conflicte dechise. Este remarcabilă aprecierea Episcopului Roman Ciorogariu faţă de acţiunea antirevizionistă din noiembrie 1932: „Aţi făcut această manifestaţie naţională cu vrednicia oamenilor cinstiţi cari nu atac şi nu urăsc pe nimeni, ci-şi iubesc ţara lor pentru a cărei hotar adevărat sunt gata a trăi şi muri”³⁸. O dovadă în plus, naţionalismul Ierarhului n-a degenerat niciodată în extremism naţional.

Diaconul Ioan Şendruţiu³⁹ în Amintirile sale, aduce în prim plan bunele relaţii pe care Ciorogariu le-a stabilit şi cultivat cu preoţii, învăţătorii, reprezentanţii celorlalte etnii şi confesiuni din Bihor, concluzionând: „Cu toată ţinuta sa românească fermă, niciodată P.S. Roman n-a manifestat nici cea mai neînsemnată atitudine şovină”⁴⁰.