Nicolae Iorga – omul politic

Motto: “Dacă vei avea aur în sufletul tău, în licăriri de aur va străluci tot ce porneşte de la tine” N.Iorga – “Cugetări”

Activitatea politică a marelui savant a fost subînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat în discursuri de o mare valoare oratorică. Nicolae Iorga a avut o intensă activitate politică încă de la vârsta de 36  de ani, deşi partidul său nu a intrat în Parlament,  ca om politic Iorga a deţinut următoarele funcţii: Deputat în Parlament, Preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, Preşedintele Adunării Deputaţilor, Senator, Preşedintele Senatului, Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ministru de Interne, Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, Ministru de stat, Consilier regal.

Summary

Political activity of the great scientist was subordinated  to his ideas that spoke loudly great value in oratorical speeches. Nicolae Iorga had an intense political activity since the age of 36 years, though his party has not entered parliament, as a politician Iorga held the following positions: Member of Parliament, President of the Democratic Nationalist Party, President of the Assembly of Deputies, Senator , President of the Senate, President of the Council of Ministers, Minister of Interior, Minister of Public Instruction, religions and arts,  Minister of State, Royal Advisor.

Iată cum era caracterizat marele savant de cel care i-a fost secretar, apoi biograf şi bibliograf, primul dealtfel, cel care i-a dedicat o monografie amplă, pe măsura geniului său, Barbu Teodorescu:

,, Nicolae Iorga era privit ca un uriaş al culturii naţionale şi universale. Chiar şi statura sa era uriaşă, fiind înalt, după cum s-a remarcat, mult mai înalt decât contemporanii săi. Natura avusese grijă să-l înzestreze şi statuar; în plus avea o frunte largă, impresionant de largă, ca şi ochii impresionant de sclipitori, fulgerători, prinzând în pupilele lor lumina zilelor de sărbătoare şi înţelepciunea zeilor atenieni. Toată frământarea interioară a geniului îşi făcuse lăcaşul în blândeţea scăpărătoare a privirilor, acumulând rigiditatea ştiinţei şi puterea tuturor pasiunilor, înfrânat de disciplina lăuntrică a idealului ce-l călăuzeşte. Faţa lui albă era încadrată  de o măreaţă barbă căruntă de profet întinerit. Era frumos, era mândru, era puternic. Aureola-i de savant te îndemna să-l vezi ca pe un zeu coborâtor din Olimp, statuar şi marmoreean. Şi totuşi era uman, modest, gata de vorbă cu oricine, respectând şi cea mai umilă fiinţă, pe toţi oamenii în mijlocul cărora trăia şi a ale căror interese le apăra’’[1]

Pentru contemporani Iorga era un colos, o somitate, o capacitate intelectuală de neatins, o forţă a gândirii şi a creaţiei rar întâlnită.

,, Nu există niciun fel de jenă în faţa anumitor creatori, a unor oameni care şi-au făcut, cel puţin la o anumită vârstă, dovada capacităţii lor. Poţi ştii cât de multe lucruri, poţi descoperi cât de multe adevăruri, poţi ajunge cât de sus în stima elitelor, nimeni nu reacţionează, totuşi, când eşti terfelit, eşti anulat sau calomniat.

Cine a fost mai mult calomniat în ţara românească decât profesorul Iorga? Nimic din câte a făcut N. Iorga pentru noi, nici munca lui, nici profetismul lui, nici geniul lui- nimic nu l-a putut înălţa deasupra noroiului, nu l-a putut imuniza contra atacurilor şi calomniilor.

Mă întreb câteodată ce trebuie să faci în România ca să îţi poţi convinge semeniii că ai făcut într-adevăr ceva. Şi că ar fi o infamie să fii atacat şi murdărit. Cred că orice ai face, e inutil. Acelaşi noroi te aşteaptă, ca şi pe cel din urmă dintre tâlhari.’’’[2]

Astfel scria în 1934 marele istoric al religiilor Mircea Eliade într-un articol publicat în ziarul ,,Vremea’’€şi destinat prezentului pe care îl trăia, articolul însă se dorea a fi parte integrantă a unui volum ce va fi tipărit postum cu titlul ,, Profetism românesc. România în eternitate’’.

Este de datoria fiecărui român de azi să cunoască în amănunţime propria sa istorie, aşa cum a fost ea, cu oamenii ei mari şi oamenii ei mici, cu faptele acestora, şi să analizeze obiectiv contribuţia fiecăruia la înscrierea ţării sale în eternitate, pentru că acelaşi mare istoric din care citam mai sus, afirma în 1935:

,, Cei mai glorioşi < naţionalişti > nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi < naţionalişti > sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea.’’ [3]

Aceste gânduri definesc personalitatea marelui nostru Nicolae Iorga, despre care şi azi unii afirmă că a fost ca şi om politic un diletant, fără a ţine cont de cadrul politic intern şi extren, de perioada istorică în care Iorga a activat ca om politic, ci doar făcând bilanţul activităţii sale ca şef de guvern, activitate destul de scurtă, comparativ cu perioada de activism politic a marelui savant.

,,Încă din perioadă interbelică circula ideea conform căreia amestecul lui Nicolae Iorga în viaţa politică a avut rezultate dezastruoase atât pentru ţară, cât şi pentru marele istoric, distrăgându-l de la activitatea ştiinţifică şi întunecându-i imaginea în rândul populaţiei.’’[4]

A fi om politic nu înseamnă doar a deţine o funcţie importantă în stat, ci şi a organiza un partid politic şi a scrie, mai ales a scrie despre direcţiile de dezvoltare necesare pentru ţara ta, pentru lumea în care ţara ta este parte integrantă. Şi aceste  aspecte putem să le exemplificăm deosebit de mult în biografia celui mai mare istoric al românilor, a celui mai prolific cercetător al arhivelor, a celui mai mare poligraf din cultura română.

,,N.Iorga a scris o lucrare specială – cunoscută, de către specialişti, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédonie, Épire, Thessalie etc.), apărută la Bucureşti, în 1919 (64 p. – în acelaşi an este tradusă şi în limba română “din îndemnul şi cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy”); ea venea să ofere opinia cea mai avizată asupra întinderii geografice şi a rosturilor naţional-culturale şi politice al tulpinilor neamului românesc, într-o perioadă când – la finele Primului Război Mondial – geopolitica regională reclama apărarea intereselor fiecărui popor din arealul sud-est european: “Există o chestiune latină în Peninsula Balcanică, şi Occidentul latin nu poate să o uite în momentul când, pe socoteala otomanismului murind, susţine revendicările foarte fireşti ale elenismului în Europa şi chiar şi pe bătrânul pământ al Asiei.“.[5]

Activitatea politică a marelui savant a fost subînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat în discursuri de o mare valoare oratorică, cele mai vehemente şi mai celebre fiind create cu ocazia unor evenimente tragice ale neamului românesc: răscoala ţărănească din 1907, participarea României la primul război mondial, Marea Unire.

,,Înfățișate posterității cu o serie de antonimii, mai ales atunci când se încearcă o punere în balanță a rezultatelor cercetării cu clișeele sentimentale atât de bine sedimentate în conștiința generațiilor, ideile politice ale lui Nicolae Iorga transmise și prin intermediul discursurilor parlamentare nu trebuie analizate în afara contextului istoric care le-a generat.

Reconstrucția națională în interiorul noilor granițe de la începutul sec. al XX-lea a oferit posibilitatea unei „re-inventări” naționale, generând în același timp o serie de crize sociale și politice. Multe din ideile care au animat activitatea naționaliștilor culturali de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea au avut adânci nuanțe conservatoare, discursurile politice ale lui Iorga situându-se și ele în aria deconstrucției miturilor modernizatoare și progresive. Într-o anumită măsură, lupta naționalistă a lui Iorga vine în susținerea sfatului dat de Clausewitz [6]care considera că cel care câștigă bătălia principală, câștigă și războiul, Iorga considerând că istoria oricărei națiuni nu poate fi înțeleasă decât în cadrul istoriei universale. Conceptele sale asupra istoriei au generat ideea că un naționalist trebuie să fie conștient de faptul că națiunea sa este un produs al istoriei și că istoria are caracteristici permanente și manifestări organice.’’[7]

Nicolae Iorga a avut o intensă activitate politică încă de la vârsta de 36  de ani, deşi partidul său nu a intrat în Parlament, ca om politic Iorga a deţinut următoarele funcţii, în ordine cronologică:

-Deputat în Parlament 1907-1938 ( la alegerile parlamentare din 1907 este ales deputat de Iaşi, singurul deputat independent din Parlament la acea dată)

– Preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat (Partidul Naţionalist al Poporului în perioada mai 1924 – 8 martie 1925 şi Partidul Naţional între 28 septembrie 1926 – septembrie 1932) Iorga a îndeplinit această funcţie din 23 aprilie 1910  până în  8 martie 1925 şi din  28 septembrie 1926  până în  27 noiembrie 1940;

,, Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăcei” ai săi. Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor  ‘’ [8]

Iorga a  fost de asemenea:

-Preşedintele Adunării Deputaţilor în perioada 9 decembrie 1919 – 26 martie 1920;

– Senator în 1939;

-Preşedintele Senatului în perioada 9 iunie 1939 – 13 iunie 1939;

– Preşedintele Consiliului de Miniştri în perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932;

-Ministru de Interne în perioada 18 aprilie 1931 – 27 aprilie 1931 (ad-interim);

– Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932;

-Ministru de stat în perioada 10 februarie 1938 – 30 martie 1938;

– Consilier regal în perioada 30 martie 1938 – 5 septembrie 1940.

,, Nu calcule de oportunist l-au determinat pe Iorga să-l susţină pe Carol al II-lea. De altfel, în momentul abdicării acestuia din urmă, istoricul nu s-a alăturat corului de negatori (mulţi dintre ei metamorfozându-se subit în adversari ai regelui), ci a recomandat opiniei publice româneşti mai puţină ingratitudine faţă de fostul suveran al României. El credea sincer în virtuţile monarhiei constituţionale în genere şi în capacitatea lui Carol al II-lea de a fi un rege valoros. A apreciat tendinţele monarhului de a utiliza guverne de ,,tehnicieni”, de coaliţie, văzând în aceasta o garanţie pentru o mai bună coordonare a intereselor superioare ale statului român. Fără a fi un adept al autoritarismului cu orice preţ, Nicolae Iorga nu a înţeles niciodată zbaterile partidelor politice pentru preeminenţă pe eşichierul parlamentar din România. El credea că democraţia ar fi fost obturată de năravuri neobalcanice denumite inspirat de către istoricœ,,fripturism”. Creşterea rolului instituţiei monarhice ar fi coincis (din punctul său de vedere) cu  o revoluţie a mentalităţii naţionale..’’[9]

Perioada istorică în care savantul a îndeplinit cele mai înalte funcţii în stat a coincis cu marea criză economică, precum şi cu ascensiunea fascismului şi hitlerismului în Europa, iar pe plan intern cu recrudescenţa activităţii mişcării legionare, apoi a Gărzii de Fier.

Cu toate acestea ,, Viaţa familiei Iorga a rămas la fel de curată ca întotdeauna.[…]Familia Iorga a continuat să doneze mari sume de bani pentru opere de binefacere, dar foarte discret, acestea putând fi găsite doar în corespondenţa lui Iorga.’’[10] Deşi avea o casă destul de grea, cu mulţi copii, ca şi ţăranii pe care îi iubea şi îi venera, avea puterea şi generozitatea să facă danii, să ctitorească o biserică în Ipoteştiul lui Eminescu, să ajute veteranii din primul război mondial, tinerele învăţătoare de la ţară, pe toţi cei care îi cereau sprijinul.

Ca ministru al cultelor, ca promotor al ideilor naţionalist-democrate şi sămănătoriste Iorga s-a implicat continuu în viaţa culturală şi politică a ţării. El a creat Şcoala Română din Paris ,,Fontenay-aux-Roses”, organizaţia ,,Cercetaşii României’’, Şcoala de vară de la Vălenii de  Munte, a contribuit la fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine, a Institutului de Istorie Universală, a editat și a condus numeroase ziare și reviste (“Neamul românesc”, “Revista istorică”, “Revue Historique du Sud-Est-Européen”, “Floarea darurilor”, “Sămănătorul” etc.).

,,Iorga a considerat că forţa motrice a dezvoltării societăţii o constituie, în ultimă instanţă, conştiinţa socială, întemeiată în principal pe educaţie şi instruire, pe ridicarea nivelului cultural’’[11]

Forţa marelui istoric şi om politic român îl înscrie în galeria geniilor, a acelor oameni care fac epocă, rămânând în conştiinţa generaţiilor viitoare ca un vulcan, ca un erou, ca un model demn de urmat, dar greu, aproape imposibil de atins.

,,Activitatea politică a lui Iorga nu era concepută ca parte complementară a activității științifice, ci ca o obligație permanentă a istoricului. Implicarea in viața politică l-a făcut un participant activ la dezbaterile asupra viitorului României mai ales începând cu anul 1907. Discursurile sale parlamentare vorbesc foarte mult și despre experiența sa ca individ integrat unei comunități naționale, acțiunile sale politice fiind acelea ale unui om cu o puternică identitate spirituală și cu un crez etic caracterizat mai degrabă printr-un simț practic, aplicat unei realități prin care înțelege atât trecutul cât și prezentul, decât printr-o filozofie speculativă și abstractă care pendulează între pesimism și optimism’’[12]

Iorga caracteriza foarte bine aspectul privind atitudinea politicienilor faţă de mase, iar ceeea ce este paradoxal, citindu-l parcă vezi o radiografie politică a zilelor noastre, încât îţi vine să exclami ,,Nimic nou sub soare!’’:

„Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia şi înfrăţi pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situaţie, de bogăţie, de vârstă: ele se poate zice că fac parte din viaţa religioasă a popoarelor, şi sunt adică acea religie ce are de preoţi pe cei mai mari, mai buni şi mai luminaţi oameni din fiecare generaţie. Pe când, dimpotrivă, interesul e pizmăreţ şi gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere şi plăcere decât ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine scapă din lanţurile cuviinţei şi datinilor bune şi se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic tulburată, neliniştită la lucrul ei, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor lui şi împiedicată în cugetarea mai înaltă.

Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliţi să încheie nu mai sunt decât false şi trecătoare. La urmă, un popor bine întemeiat, încălzit de iubirea între ai săi, disciplinat(;) sfarmă lesne pe cel care ajunsese lipsit de idei conducătoare, îl robeşte şi-i ia locul în rostul lumii. În maturitatea lor sănătoasă însă, toate popoarele îşi au ideile conducătoare, cu atât mai dătătoare de izbândă şi fericire, cu cât pătrund mai adânc şi cuprind pe mai mulţi dintre fraţii de neam şi de ţară. Le-am avut şi noi, ca şi popoarele celelalte ce s-au împărtăşit de cultură. Le putem urmări din cele mai vechi timpuri asupra cărora ni s-au păstrat ştiri, până astăzi. Le-am primit de la părinţi ca luminoase pietre scumpe îmbrăcate în aurul curat al jertfelor şi suntem datori a le lăsa urmaşilor fără lipsă şi neacoperite de ceaţa neîngrijirii.”[13]

Mare în toate, în scrieri, în gânduri, în suflet, în fapte, Iorga a avut parte de o moarte nemeritată, acuzat pe nedrept de condamnarea lui Cornelui Zelea Codreanu şi ucis mişeleşte de oameni cu pregătire, aşa-zis intelectuali înfierbântaţi şi doritori de sânge. Comparat cu Miron Costin, cu Socrate, cu marii eroi ai neamului său ori ai lumii, Iorga este un simbol al demnităţii şi smereniei.

Modestia sa era proverbială, de aceea nu este de mirare că afirmă în ale sale aforisme: ,,Cel care merge cu ochii în pământ se vede pe sine mai bine decât acela care se potriveşte în oglindă.’’[14]

Vom încheia cu o altă maximă care îi aparţine şi care considerăm că trebuie să ne fie îndemn:  ,,Simţul de datorie e cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet.”[15]

Bibliografie

10)  Turlea Petre, ,, Nicolae Iorga intre dictatura regală si dictatura legionară’’, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2001.