Jean Jacques Rousseau

Între libertatea individului şi suveranitatea poporului

„…Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri…”

La 298 de ani de la naşterea sa ( 28 iunie 1712), Jean Jacques Rousseau, părintele Contractului social, pare să ne dojenească trist de dincolo, din umbra de nepătruns a Eternităţii. Eroul unei vieţi zbuciumate, tumultuoase, începând cu moartea mamei sale la naştere, urmată la numai şaisprezece ani distanţă de abandonul tatălui său, îngropat în datorii, apoi de întâlnirea femeii providenţiale, doamna Warens, care-i va fi simultan mamă, iubită şi călăuzitoare, şi nu mult timp după aceea de primul contact cu Parisul, unde avea să devină secretarul ambasadorului Franţei în Republica Veneţia şi s-o cunoască pe Therese Levasseur, menajeră într-un hotel, cu care se  va căsători şi alături de care va rămâne până la moarte, abandonându-şi însă cei cinci copii la orfelinat. Il cunoaşte pe Diderot şi contribuie intens la Enciclopedie, câştigă premiul Academiei din Dijon, scrie Julie, Despre Contractul social, Emile, eseuri despre originea inegalităţii, despre progresul artelor, concepe proiectul unei Constituţii a insulei Corsica, devenind faimos, dar şi periculos pentru aristocraţia vremii. Fuge în Anglia după ce cărţile sale sunt interzise în Franţa şi Geneva, la invitaţia lui David Hume, devine instabil mental, se reîntoarce în Elveţia pe ascuns, unde starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte dramatic, sfârşind aproape singur şi nefericit.

Jean Jacques Rousseau vedea societatea umană ca o sumă de contracte încheiate între fiecare individ şi toţi indivizii unui loc ( popor ) în scopul autoînţelegerii şi autoguvernării prin legi făcute în numele tuturor şi prin exercitarea acestei voinţe generale, delegate, într-un mod unanim acceptat. Aşa zisa libertate pierdută a individului, subordonată voinţei generale, care este o medie a tuturor libertăţilor individuale, reprezintă preţul plătit suveranităţii, în timp ce aparenta inegalitatea, care apare ca urmare a exercitării suveranităţii, se substituie unei egalităţi formale, restrînse benevol, pe temeiul că omul se naşte liber şi egal, dar nu poate trăi singur. Exercitarea suveranităţii în opinia lui Jean Jacques Rousseau se bazează pe moralitate şi virtuţi înalte, pe responsabilitate şi pe echilibru, şi încetează acolo unde aceasta este îndreptată împotriva cetăţenilor luaţi ca individualităţi. Deşi nu există sisteme elective perfecte, cel ereditar nefiind mai eficient decât cel democratic, scopul este îndeplinit dacă se ajunge la acceptarea legilor, la realizarea binelui comun şi la respectarea drepturilor cetăţeneşti, şi numai dacă cei aleşi ocârmuiesc cu responsabilitate şi bună credinţă.

La 300 de ani distanţă de Contractul lui Rousseau îţi vine să surâzi, dacă nu cumva să râzi în hohote, văzând de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns. Undeva, în Japonia, un edil depăşit de situaţie în urma unui cutremur îşi face harakiri arătând celor care l-au ales că era responsabilitatea sa ca acest lucru să nu se întâmple: n-a invocat greaua moştenire, neputinţa omului în faţa cutremurelor, nimic. Şi-a asumat, pur şi simplu, responsabilitatea….Dacă şi la noi asumarea răspunderii ar fi precedată de asemenea ritualuri am fi un popor fericit!