Personalitati / Simboluri
Jack London şi opera sa zămislitoare de supraoameni
1.Privire de ansamblu asupra literaturii americane
Se ştie că istoria Statelor Unite începe cu anul 1776, mai exact cu data de 4 Iulie 1776, dată la care a fost elaborată Declaraţia de Independenţă a celor 13 colonii britanice din America de Nord. Prin urmare, o istorie care n-a împlinit nici măcar un sfert de mileniu, ceea ce înseamnă că ea-i un ţânc cu caş la gură în comparaţie cu istoria multimilenară a atâtor şi atâtor popoare de pe rotundul pământului (egipteni, chinezi, greci, evrei etc.). Dar cum ea a demarat vijelios de pe rampa de lansare a celui mai ofensiv modernism, un modernism britanic puternic infuzat cu pragmatism şi maşinism, iată că istoria Statelor Unite, departe de a se comporta aidoma unui tânăr timid şi nepriceput între patriarhii istoriei universale, în scurt timp s-a impus drept liderul incontestabil al expansiunii teritoriale şi al influenţelor politico-diplomotice prin argumente de ordin militar şi de factură economico-financiară, precum şi liderul contestabil al insistenţelor de instaurare – cu sau fără vrerea celor în cauză – a unei libertăţi pusă în slujba interesului şi a unei democraţii subordonată potentaţilor…
Aidoma perlei închisă în cochilie înainte de-a fi pusă în libertate de temerarii ei pescuitori, istoria culturii unui popor este închisă în istoria lui naţională mai înainte de a-şi lua zborul spre universalitate, astfel îmbogăţind şiragul de perle pe care favoarea divină a consimţit să-l prindă la gâtul omenirii.
Ei bine, potrivit celor afirmate mai sus, tânăra literatură americană – mult mai tânără şi mai lesne de încadrat pe epoci şi curente decât, să zicem, literatura engleză ori cea franceză – poate fi corect cercetată prin raportarea curiosului la cele trei tetrade sau momente cheie ale evoluţiei sale:
a)Edgar Allan Poe – Walt Whitman – Herman Melville – Mark Twain;
b)Stephen Crane – Frank Norris – Jack London – Theodore Dreiser;
c)William Faulkner – Ernest Hemingway – John Steinbeck – Saul Bellow.
Dacă la aceşti condeieri de referinţă, cu adevărat coloana vertebrală a literaturii nord-americane, mai adăugăm patru nume ilustre: Henry Wadsworth Longfellow, Eugene O’Neill, Henry Miller şi William Saroyan, iată că avem o foarte bună perspectivă asupra acestei literaturi. Cu următoarele două precizări:
1)Importanţa şi influenţa scrierilor americane a început cu E.A.Poe, a continuat cu cea de-a doua tetradă, pentru ca scriitorii din cea de-a treia tetradă, prin faptul că toţi patru au fost răsplătiţi cu Premiul Nobel să evidenţieze triumful literaturii din Statele Unite în faţa celor de pe bătrânul continent;
2)Toţi scriitorii menţionaţi mai sus sunt clasici, indiferent de curentul căruia îi aparţin de drept şi de fapt (romantism, naturalism, realism, modernism etc.).
Dar, aşa cum am precizat şi în eseul Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism, conceptul de clasicism nu trebuie luat în sensul strict al celui european, care ştim că era un curent eminamente intelectualist, un curent care practic se confunda cu cel francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european.
În fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de răspândire a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb, toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională privesc la clasicismul lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele întrebuinţate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.
2.Omul Jack London
Viaţa lui Jack London este atât de încărcată de umilinţe, luptă, neprevăzut şi inconsecvenţe încât ea însăşi pare a fi un amplu roman, scris spre mirarea sau (după caz) spre desfătarea cercetătorilor şi cititorilor de cel mai iscusit condeier al tuturor timpurilor – destinul.
Căci cărui scriitor i-ar putea trece prin cap să-şi smulgă personajul înainte de vreme din gogoaşa neantului, sperând că în acest chip va grăbi adjudecarea nemuririi lui în lumea artistică?! Ei bine, destinul a făcut-o cu scriitorul nostru. După cum ne înştiinţează excelentul traducător D.Mazilu în Prefaţa la cele trei volume de Opere alese apărute în 1966 la Editura pentru Literatura Universală, „Lumea a aflat de existenţa lui (a lui J. London, nota mea, G.P.) cu aproape şapte luni înainte de naştere”.
Lucrurile s-au petrecut în felul următor: În ziua de 4 iunie 1875, ziarul Chronicle din San Francisco îşi anunţa cititorii despre cea de-a doua încercare de sinucidere a Florei Wellman, soţia nelegitimă a „profesorului” W.H.Chaney, cel care – printre altele – se ocupa cu astrologia. După ce scapă cu viaţă de pe urma primei tentative de sinucidere (otrăvire cu laudanum), femeia se alege cu o rană superficială şi în cea de-a doua tentativă, mai exact de pe urma glonţului pe care nefericita şi-l trăsese în frunte.
Care este cauza acestor gesturi disperate? „Flora Wellman, ne spune D.Mazilu, refuzase să pună capăt vieţii copilului pe care-l purta în pântece, iar bărbatul ei, astrologul ambulant, o aruncase pe drumuri”.
Viitorul scriitor se va naşte, aşadar, pe 12 ianuarie 1876, dar de-abia pe 7 septembrie 1876 (în urma căsătoriei Florei cu văduvul John London) fiul ei nelegitim primeşte numele de John Griffith London. Iar pe cel de Jack, prenume cu care va cunoaşte celebritatea, avea să şi-l ia de-abia după ce ajunge pe băncile şcolii primare.
Acesta a fost doar începutul necazurilor, căci practic Jack London n-a avut copilărie: n-a avut parte de dragoste maternă (doar doica, negresa Jenny Prentiss, l-a iubit ca o mamă) şi n-a cunoscut nici deliciile jocului cu copii de vârsta lui.
În schimb, după cum relatează Irving Stone în faimoasa sa biografie închinată scriitorului, de la vârsta de zece ani, vârstă la care ar fi trebuit să consacre şcolii întreaga sa energie, J.London a fost nevoit să preia pe umerii lui fragezi o bună parte din nelipsitele nevoi materiale ale familiei. Iar asta însemna să se scoale la trei dimineaţa ca să poată vinde ziare pe stradă, apoi să meargă la şcoală, iar după ore din nou să dea fuga ca să prindă ediţia de seară a ziarelor ce trebuiau vândute. Nici sfârşitul de săptămână nu-i aducea binemeritata odihnă, căci sâmbăta îl găsea ajutându-l pe un distribuitor de gheaţă, iar duminica „aşeza popicele pentru nişte olandezi beţi care se distrau într-un parc”.
Cum nevoile materiale parcă devin tot mai presante pe măsură ce trec anii, la vârsta de cincisprezece ani Jack London munceşte câte 18 şi 20 de ore (într-un rând chiar 30 de ore!) într-o fabrică de cutii de conserve, fapt care face din el un proletar în adevăratul sens al cuvântului.
Ori condiţiile inumane de muncă (fabrica unde se lucra era instalată într-un mare grajd, care nu se putea aerisi decât prin spaţiile goale dintre scândurile pereţilor), dar mai ales oribila exploatare a muncii copiilor (fete şi băieţi, practic nişte copii, trudeau câte 12 şi 14 ore pe zi pentru 10 cenţi pe oră), toate astea, aşadar, au făcut mai târziu din Jack London „singurul scriitor proletar, înainte de Dreiser” (Maxwell Geismar în Rebels and Ancestors: The American Novel 1890-1915). Iar de acest fapt ne încredinţează atât scrierile sale pronunţat antioligarhice (Revoluţia, Călcâiul de fier), cât şi ilustrativul pasaj din romanul autobiografic Martin Eden, pasaj în care alter ego-ul scriitorului, după ce scrierile încep să i se vîndă ca pâinea caldă încât la ţanc devine putred de bogat, îl întălneşte într-una din acele zile mănoase pe Joe Dawson, fostul lui coleg de trudă la spălătoria unui hotel, căruia îi dăruieşte o spălătorie cu toată dotarea necesară, dar în următoarele condiţii: „Fără muncă de noapte. Fără copii puşi să supravegheze calandrul de călcat. Să nu existe nici un copil, nicăieri. Şi lefuri omeneşti”.
Toţi cercetătorii care s-au aplecat asupra vieţii lui London sunt de părere că în viaţa scriitorului există două evenimente „deosebit de importante pentru formarea personalităţii sale şi pentru viitoarea orientare şi structurare a operei” (D.Mazilu):
A)Primul eveniment îl constituie călătoria sa de la San Francisco la New York şi Niagara Falls, de-aici la Vancouver şi din nou la San Francisco. Această lungă călătorie a lui Jack de-a lungul şi de-a latul Americii are darul să-i îmbogăţească experienţa de viaţă atât prin discuţiile purtate cu diverşi muncitori, cât mai ales prin coşmarul trăit o dată cu arestarea sa ca vagabond la Niagara Falls şi apoi prin ispăşirea celor treizeci de zile de închisoare, întâmplări relatate cu lux de amănunte în Agăţat şi Penitenciarul.
B)Cel de-al doilea eveniment de referinţă din viaţa scriitorului este „călătoria făcută în Alaska o dată cu puhoiul de oameni porniţi în «goana după aur» către regiunea Klondike”. Călătoria în Alaska este precedcată de o perioadă deosebit de fertilă pentru mintea şi inima viitorului condeier:
a)Lucrează ca portar al şcolii secundare pe care chiar o termină, dar prestează şi alte diverse treburi precum spălatul geamurilor, bătutul covoarelor sau truda năucitoare într-o spălătorie (episod relatat cu cu un realism necruţător în Martin Eden), toate aceste ocupaţii asigurându-i mijloacele de subzistenţă pentru studiu acasă şi în biblioteca publică din Oakland, ca şi pentru acel semestru în care a frecventat cursurile Universităţii din aceeaşi localitate.
Lecturile lui predilecte se îndreaptă spre Charles Darwin (doctrina selecţiei naturale), spre Herbert Spencer (teoria organicistă a societăţii, respectiv ideea inegalităţii raselor şi supremaţia anglo-saxonilor) şi spre Friedrich Nietzsche (cultul forţei şi al supraomului), după cum ca marinar îi citeşte noaptea îndeosebi pe Tolstoi, Flaubert şi Melville, iar în Alaska se simte atât de atras de Rudyard Kipling, încât nu ezită ca pe teribilul ger subpolar să facă un drum de şase mile, numai ca să poată împrumuta o carte a mult îndrăgitului poet şi prozator englez.
b)O cunoaşte şi se îndrăgosteşte de Mable Applegarth, fata care aparţine unei caste superioare, prin urmare – după canoanele moralei burgheze – inaccesibilă lui London, dar singura femeie pe care a iubit-o întreaga lui viaţă şi după al cărei chip a realizat portretul lui Ruth Morse din romanul Martin Eden, cea mai izbutită figură feminină din întrega sa creaţie.
Ce anume l-a îndemnat pe Jack să pornească înspre Alaska? Pesemne că mai puternică decât dorinţa sa de înavuţire şi decât dorul său de aventură a fost intenţia de-a scăpa cu orice chip din situaţia fără ieşire în care ajunsese această familie condusă de fanteziile tiranice şi irascibile ale mamei Flora.
Dacă avem în vedere forţa şi autenticitatea scrierilor inspirate de viaţa şi peisajul din Alaska, scrieri niciodată depăşite şi doar rareori egalate de operele de imaginaţie din California şi din mările Sudului, atunci nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia lui D. Mazilu, cum că – respectând proporţiile – călătoria lui Jack London în Alaska „este ceva similar cu călătoria lui Goethe în Italia”.
Însuşi scriitorul american va recunoaşte 20 de ani mai târziu în proiectata autobiografie pe care ar fi vrut să o intituleze Marinarul călăreţ: „Klondike este locul în care m-am aflat pe mine însumi…”
3.Obsesia supraomului
La drept vorbind, problema supraomului este una a înzestrării sau mai degrabă a înfăptuirilor de seamă în istoria omenirii, fie că astfel de fapte au fost săvârşite de eroi legendari sau reali (reformatori politico-militari şi economico-sociali cu aspiraţii hegemonice), fie că ele (faptele) se datorează unor vizionari care stau la taifas cu Absolutul (reformatorii religioşi ai omenirii) ori ai unor spirite atinse de flacăra transfiguratoare a Frumosului şi Adevărului (artişti remarcabili şi truditori pe ogorul fără hotar al culturii universale).
Iar în artă şi cultură chemările înspre condiţia supraomului sunt mult mai numeroase şi mai frecvente decât în alte sfere de activitate, deoarece un scriitor, de exemplu, are posibilitatea ca prin bogăţia trăirilor lăuntrice, fecundate cu lecturi adecvate şi însufleţite cu harul său artistic, să creeze personaje memorabile, adevărate repere pentru gândire şi inimă în lumea reală şi în cea ficţional-artistică.
Căci – o ştie oricine – operele cu adevărat valoroase urmăresc în primul rând să instruiască, respectiv să-i emoţioneze artistic şi să-i transfigureze moral-spiritual pe cititori, şi abia pe urmă să-i desfete. Să dau un singur exemplu: Marii scriitori romantici, începand chiar cu teoreticianul curentului – Victor Hugo, nu urmăreau cu osârdie să creeze personaje de-o impresionantă statură supraumană, fie că ele urmau semiaxa pozitivă a condiţiei umane (eroi cu apetit demiurgic), fie pe cea negativă (fiinţe cu înfăţişări hidoase sau chiar angelice şi cu minţile şi inimile îngreunate de tentaţii luciferice) ?!…
Dar, desigur, una este să auzi chemarea supraumanului în mod instinctiv, adică în virtutea geneticei tendinţe de autodepăşire sădită de favoarea divină în străfundurile dăruirii până la jertfă a celui ce este menit să contribuie la îmbogăţirea cunoaşterii şi simţirii umane, şi cu totul altceva este să o faci programat, altfel spus urmând paşii unei doctrine filosofice.
Iar London chiar asta a făcut: A crezut în legea selecţiei naturale şi în darwinismul social al lui Spencer, dar mai cu seamă i-a dat crezare lui Nitzsche că lumea este formată din stăpâni şi din sclavi, fiecare dintre aceştia cu morala sa, şi că rosturile lumii (inclusiv dreptatea şi belşugul) se află în mâinile celor puternici.
Însăşi viaţa lui Jack (la început o viaţă plină de umilinţe şi vitregii, apoi – după ce ajunge scriitor de succes – o viaţă doldora de faimă şi bogăţie), se vrea o confirmare a axiomei nitzscheene: a biruit toate încercările semănate de destin pe firul vieţii sale (a fost bastard, nu avusese copilărie, nu ştiuse ce înseamnă dragostea părintească, fusese nevoit să lucreze aidoma unei vite de povară) şi a ajuns un foarte bine plătit „neguţător de materie cenuşie” tocmai pentru că făcea parte din categoria oamenilor puternici!
„Dar, adaugă D. Mazilu, succesul aducător de faimă şi de bani parcă nu izbutea să-l mulţumească, să-l aline pe deplin. Simţea nevoia să se zugrăvească pe sine însuşi şi să se arate lumii ca un exemplar de elită, ca omul ce-i depăşea pe toţi ceilalţi cel puţin cu un cap – pe scurt, ca un adevărat supraom”.
Face acest lucru mai cu seamă în romanul autobiografic Martin Eden (după părerea lui Irving Stone „poate cel mai bun roman pe care l-a scris Jack London vreodată şi unul dintre cele mai mari din literatura americană”), roman în care personajul principal („Eu sunt Martin Eden!”) ne este înfăţişat aidoma unui supraom: Îmboldit de dragostea mistuitoare ce-o nutreşte pentru Ruth Morse de cum a văzut-o prima dată şi conştient că fata-i este inaccesibilă atâta vreme cât el rămâne pe mai departe un marinar greoi şi necioplit, Martin Eden se pune temeinic pe studiu şi, după ce izbuteşte să înlăture enormul handicap datorat gramaticii sale defectuoase, vocabularului sărăcăcios şi cunoştinţelor precare, ajunge să-i depăşească la nivelul cunoştinţelor şi la logica argumentării unei afirmaţii pe toţi membrii clanului Morse, ba chiar şi pe invitaţii cu ştaif ai acestora, cu toate că discuta în contradictoriu aride chestiuni de filosofie şi sociologie şi cu toate că partenerii săi de dialog erau cu toţii absolvenţi ai unor prestigioase universităţi.
Şi astfel Martin ajunge să câştige dragostea acelei Ruth „palidă ca o fantomă, sensibilă, gingaşă şi eterată”, o dragoste care pentru el înseamnă „cel mai minunat lucru de pe lume” şi „cel mai de seamă dar al vieţii”.
Cei doi tineri se logodesc, chiar dacă părinţii fetei îi arată lui Martin din ce în ce mai multă ostilitate. Vroiau pentru Ruth un soţ potrivit, nicidecum un coate-goale… Dar întrucât Martin Eden, încrezător în steaua lui norocoasă de scriitor, refuză cu îndârjire să urmeze sfaturile lui Ruth să-şi caute o slujbă, în pofida faptului că manuscrisele îi sunt sistematic refuzate de reviste şi el rabdă eroic de foame, iată că vine acea zi când fata rupe logodna şi când familia Morse nu-l mai primeşte în casă.
Taman de-atunci scrierile lui Martin încep să fie publicate de cele mai prestigioase reviste americane, cărţile i se vând ca pâinea caldă şi el devine putred de bogat. Iar o dată cu faima şi banii vine şi respectul propriei familii şi al concetăţenilor, inclusiv al familiei Morse, respect materializat în nenumărate şi insistente invitaţii la masă. Dar tot de-atunci (el care odinioară era atât de puternic şi curajos încât se dovedea de neînvins în încăierări), simte deodată că l-a cotropit oboseala (nu mai scrie nimic) şi mai ales scârba faţă de lumea în care atâta dorise să intre pentru a fi demn de fata pe care o iubea. „Căci, îşi spunea Martin tot mai des, unde erau toţi ăştia care mă asaltează cu invitaţiile când eu crăpam de foame? Că doar eu am rămas acelaşi, iar scrierile mele datează din acea perioadă…”
Din aceste considerente, vizita lui Ruth nu-l mai înflăcărează, iar încercările ei de a-i redeştepta dragostea îl lasă complet rece…
Cum starea asta persistă, deşi medicul îl asigură că-i perfect sănătos, Martin Eden înclină să creadă că leacul trebuincios revenirii la viaţă îl va găsi în ambianţa regenerativă din mările Sudului. Aşa că se îmbarcă pe un vas de pasageri. Dar când vasul ajunge în larg, el iese noaptea pe fereastra cabinei şi se azvârle în ocean.
Tot morţii sunt sortiţi de autor şi ceilalţi doi supraoameni zămisliţi de el: Lup Larsen, personajul principal din romanul Lupul de mare, respectiv Ernest Everhard, eroul romanului Călcâiul de fier, despre care afirmă încă din primul capitol al cărţii: „Un supraom ca aceia descrişi de Nietzsche”.
Dacă romanul Călcâiul de fier are capacitatea de-a evidenţia lupta dusă de socialistul Ernest Everhard şi de tovarăşii săi (inclusiv de Avis Everhard, soţia lui Ernest şi cronicarul istoriei) împotriva oligarhilor, cartea izbutind o impresionantă prefigurare a ororilor fasciste, nu acelaşi lucru se poate spune despre Lupul de mare, un roman mult mai puţin realizat în plan artistic. Iar asta în pofida faptului că Wolf Larsen, căpitanul corăbiei Năluca, poate fi pe drept cuvânt considerat supraomul tipic al lui Jack London: are o inteligenţă pătrunzătoare şi destul de bine cultivată (Herbert Spencer este filosoful său preferat), dar mai ales are o supraomenească forţă fizică. Dar din toate aceste supraînsuşiri nu rezultă nici o însuşire morală pozitivă, ceea ce înseamnă că un astfel de supraom nu-i este folositor nimănui.
Parcă simţind lipsa de finalitate a însuşirilor lui Lup Larsen, scriitorul – după o suită de întâmplări care se situează în vecinătatea miraculosului – le pune capăt printr-o întâmplare neconvingătoare, ce are darul să scoată şi mai mult în evidenţă carenţele de concepţie, mai exact notele de artificial şi forţat ale cărţii: o tumoare cerebrală face dintr-un supraom un neputincios, adică o pradă uşoară pentru un individ banal de teapa lui Humphrey Van Weyde.
Prin urmare, la nici unul din aceste personaje, nu avem confirmarea artistică a autorului că supraomul ca tip ar fi menit succesului. Ba mai mult, „obsesia supraomului, ne avertizează D. Mazilu, a dăunat mult valorii estetice a operei lui London”.
De-abia scrierile scutite de prezenţa supraomului ne arată măsura talentului narator al lui Jack London, ca şi priceperea lui de-a închega o acţiune capabilă să-l captiveze pe cititor de la primul până la ultimul cuvânt. În această categorie intră cele mai multe dintre nuvelele sale, ca de pildă splendida nuvelă intitulată Dragoste de viaţă, precum şi acele delicioase romane care au ca personaje centrale câinii (Chemarea străbunilor, Colţ- Alb, Mihail, câine de circ), scrieri în care îşi arată inegalabila măiestrie în pătrunderea psihologiei animalelor.
De menţionat două dintre caracteristicile spefifice artei londoniene:
a)Strânsele legături dintre viaţa şi opera sa: a trăit romanele pe care le-a scris şi a scris romanele pe care le-a trăit. Dar asta nu i-a conferit înţelepciunea cu ajutorul căreia să-şi salveze viaţa de eşecuri (şi-a îndepărtat de el cele două fetiţe rezultate din prima căsătorie, după care vine sinuciderea la vârsta de numai 40 de ani), după cum nici opera n-a ştiut să şi-o ferească de contradicţii, precum contradicţia dintre convingeri şi fapte (mereu s-a declarat fiu al clasei muncitoare, dar s-a dovedit individualist, avid de bani şi de onoruri);
b)N-a fost atras de subtilităţile psihologice şi n-a fost deloc un imaginativ. De aceea, în compunerea personajelor feminine el a copiat realitatea. Cu toate astea, London trebuie socotit creatorul primului tip de femeie americană modernă (independentă, îndrăzneaţă) şi părintele nuvelisticii americane moderne prin Fiul lupului, prima sa carte (apărută în 1900), după cum – alături de Stephen Crane şi Frank Norris – el a contribuit decisiv la primenirea atmosferei literare americane. Iată părerea lui Philip S. Foner în această privinţă, părere exprimată în Jack London, American Rebel: „Jack London a fost acela care, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori din vremea sa, a spart gheaţa ce congela literele americane şi a creat o legătură plină de semnificaţii între viaţă şi literatură”.
Căci, completează D. Mazilu, „Specificul artei lui London este energia clocotitoare ce izbucneşte din fiecare pagină a operelor sale reprezentative”.