161 de ani de la nasterea Luceafărului

Eminescu este oricând actual…

Toate generaţiile au ca datorie sacră să transmită mai departe ideea că Eminescu este, a fost şi va rămâne cel mai mare poet al nemului său. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al românilor, George Călinescu. De ce această dorinţă, acest îndemn al său? Pentru că Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a născut în vremuri de prefaceri spirituale, politice şi economice, ci şi sufletul însuşi al poporului său, chintesenţa gândirii sale, dar şi a lumii întregi, a fost sufletul impovărat de patimă pentru dreptate, adevăr şi frumos, acele valori perene ale civilizaţiei umane.

Eminescu este oricând actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decât oricare  el are intuiţii de geniu, are tăria expresiei poetice care poate fi comparată cu cea a diamantului. Dacă azi şcoală în general pare că şi-a încheiat misiunea, pentru că elevii nu admit să mai fie îndrumaţi de mentori care le cer să memoreze papagaliceşte totul, dar acest lucru e reclamat şi în alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de învăţământ, vezi scrierile lui Ion Creangă, „Amintirile” sale despre ceasloave şi formele pronumelor personale, scrieri din epoca modernă, dacă azi elevii şi profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu înseamnă că versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate în comentarii care par sofisticate şi nesuferite pentru că impun aceeaşi metodă a memorării; azi, ca şi ieri, ca şi mâine, Eminescu este al nostru, al românilor, dar e deopotrivă al tuturor oamenilor de pe această planetă, altfel de ce o indiancă celebra, Amita Bhose ar fi avut atâta dăruire pentru opera sa, pentru înţelegerea legăturii spirituale dintre India şi Eminescu, dintre Tagore şi Eminescu, dintre Budha şi Eminescu.

O soartă de om deplin al culturii române cum îl caracteriza filosoful Constantin Noica, o soartă deloc favorabilă pentru că marile spirite nu au vocaţia adaptabilităţii într-o lume predominată de rău, copilului Eminescu i-au hărăzit astrele şi ursitorile să înveţe devreme limba lui Goethe, a lui Heine şi Schiller, a lui Shopenhauer, Kant şi Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernăuţi cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atât şi prin viaţa sa şi prin moartea care i-a deschis adolescentului porţile cugetării şi ale poeziei elegiace.

Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de muncă, alături de trupe de teatru ale unor mari artişti români ai epocii: Tardini, Pascaly, Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingându-l deci şi permiţându-i să cunoască marile valori ale literaturii dramatice de care toată viaţa sa va fi atras. Anii petrecuţi la Viena şi Berlin, ani de studiu şi de muncă, au fost încununaţi de rezultate pentru că, deşi nu a obţinut titlul de doctor în filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, aşa cum proiectase mentorul său Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce ştia el cel mai bine, neîntrecut de nimeni, poetul nepereche.

A tradus din opera lui Kant, a tradus un dicţionar german-sanscrit, voind să creeze unul român-sanscrit, a început scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presă  mai ales, pentru că dacă i s-ar întocmi o carte de muncă post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce înseamnă nu neapărat că era sărac, dar nici bogat, era un om de condiţie modestă, dintr-o familie aparţinând clasei sociale de mijloc a României, a Modovei la naştere, apoi a României din timpul lui Cuza şi a lui Carol I.

A lucrat ca sufleor, ca şi copist, ca secretar de agenţie diplomatică a României la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iaşi, ca profesor de logică la Institutul Academic de la Iaşi, ca revizor şcolar, ca ziarist şi redactor-şef, pentru că pe de o parte trebuia să lucreze ca să aibă din ce trăi ca orice om, pe e altă parte această era vocaţia sa de om al literelor, al studiului cărţilor, îndeletnicire plăcută, dar atât de nefolositoare după unii.

Nu i-a dat nimeni premii, nici nu şi-a dorit, nici pomană nu voia de la nimeni, învăţat de mic cu munca şi cu lipsurile, nu a huzrit şi nici nu a cheltuit banii aiurea prin cârciumi, el a citit şi a scris, a trudit pentru a înţelege sensul existenţei sale şi a fiecăruia din noi ca indivizi şi ca aparţinători ai poporului nostru, a trudit pentru a înţelege şi explica şi altora sensul trecerii noastre prin viaţă şi lume şi ce trebuie să facem ca acesta trecere să fie una morală şi demnă.

Cum a murit, care a fost cauza morţii sale e atât e neimportant în contextul înţelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifiantă, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunoşti cauza. Asemănarea lui cu Iisus nu e o blasfemie dacă vom crede în teoria conspiraţiei, a atentatului politic, dacă avem acest curaj pentru că nu prea îl avem, preferăm să spunem că a murit de sifilis sau de extenuare psihică datorată faptului că nu ştia să trăiască echilibrat. Oare? Cândva poate va fi cineva care să elucideze şi acest mister pe bază de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu rămâne Eminul nostru iubit, eminenţa nostră cenuşie, etalonul de frumuseţe, adevăr şi dreptate pentru poporul nostru, reîncarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmaş al unui turc, Emin efendi sau Luceafărul sau poetul nostru drag, al tuturor.