Un urcuş al cunoaşterii sinelui…

Interviu cu Daniela Gîfu

Daniela Gîfu – coordonator de programe cultural-educaţionale la Universitatea Populară / Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca, scriitoare, doctor în filosofie, specialist în comunicare politică, biofizician.

George Filip: Distinsă doamnă şi dragă mai tânără prietenă, ne cunoaştem şi colaborăm – aş spune minunat – de mai bine de doi ani, timp în care, deşi ai fost extrem de ocupată cu finalizarea tezei de doctorat,  nu ai încetat nici o clipă să fii prezentă cu diverse articole / eseuri / recenzii în multe reviste de literatură, din ţară şi din străinătate (aici am în vedere şi publicaţiile mele de suflet, Candela şi Destine din Montreal-Canada) şi să împărtăşeşti, cu har constant şi responsabil, din frumosul tău suflet celor care s-au aplecat asupra scrierilor tale, uneori excesiv de moralizatoare. Am în vedere şi cele două cărţi publicate – „33. Jurnal de iniţiere spirituală”, 2007 şi „eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, 2008 – ambele apărute la editura Limes din Cluj-Napoca (unde, din câte ştiu, a publicat şi I.P.S. Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, totodată, un uluitor om de cultură), care s-au bucurat de un impresionant succes public. Amintim cititorilor noştri că ai terminat Facultatea de fizică a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (1997), ţi-ai făcut masteratul în comunicare la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy”, S.N.S.P.A. Bucureşti (2004) şi, din data de 19 martie 2010, ai obţinut titlul de doctor în filosofie în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Ştiinţe Socio-Politice de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi,  parcurgând un traseu doctoral impresionant, întins pe o durată de 5 ani, cu o temă nu numai interesantă, dar şi extrem de actuală: „Discursul presei scrise şi violenţa simbolică. Analiza unei campanii electorale”, problematică dinamică şi complexă, care o recomandă atât în plan naţional, cât şi la nivel internaţional, fapt confirmat de aprecierile primite din partea comisiei de doctorat, dar şi de la critici de specialitate care au ţinut să fie prezenţi la acest important moment din cariera ta profesională. Un drum lung, abordat din diverse dimensiuni interculturale. În acest sens, te întreb cum se împacă toate acestea cu literatura?

Daniela Gîfu: Mentorul meu, omul de teatru Zeno Fodor, fost director la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, spunea deunăzi că se află în faţa unui om care se caută în permanenţă. Era vorba, fireşte, de persoana mea… Şi, da, înclin să-i dau dreptate. Facultatea de fizică am absolvit-o urmare a împlinirii voii părinţilor mei, care erau într-o relaţie foarte bună cu câţiva profesori de fizică şi matematică din mica mea urbe, Bârlad, târg de vale tipic, cum îl aprecia geograful Vintilă Mihăilescu, situat la interferenţa dintre Dealurile Fălciului la est şi Colinele Tutovei la vest. Apoi, mi-am luat zborul, neregăsindu-mă suficient în acea profesie, numai că drumul s-a demonstrat a fi mai anevoios decât credeam şi atunci mi-am amânat pentru o vreme continuarea studiilor. Ei, bine, vremurile s-au schimbat – şi aici puteţi confirma şi dvs., alese maestre -, au intrat în atenţia publică ştiinţele comunicării, motiv pentru care m-am aplecat asupra lor, urmând şi un masterat în comunicare. Finalizându-l şi fiind ancorată politic, în mod natural – de data aceasta fără să întrerup – m-am înscris la doctorat pe o temă care se potrivea foarte bine activităţii politice care – cu adevărat – mă fascina. Revenind la întrebarea propriu-zisă, pasiunea pentru literatură am descoperit-o din clasele primare, şcoala bârlădeană fiind consacrată în acest sens. Am avut şansa să fiu eleva unor profesori de mare ţinută cultural-literară, aici l-aş aminti pe domnul prof. Gruia Novac, prieten foarte bun – aş spune chiar frate – cu cel numit de Adrian Păunescu poetul divin al neamului nostru, Grigore Vieru, fie-i ţărâna uşoară… Cred că fiecare început literar îşi are povestea sa. Aura neasemuitului poet m-a însoţit, pare-se, tot timpul în aşteptarea momentului potrivit. În cele din urmă, iată, m-am aşezat, am reuşit să desluşesc acel cod tainic, aflat în gena moştenită de la un neam cu care mă mândresc ori de câte ori am ocazia… Şi nu contenesc să scriu, o foame permanentă de cunoaştere mă încearcă permanent.

George Filip: Aşadar, ne aflăm în faţa unei tinere doamne extrem de ambiţioase şi, totodată, foarte încredinţată muncii ei, care îmi dă curaj să sper că România nu e chiar în “moarte clinică” şi că se mai nasc ambasadori, mai mult sau mai puţin conştienţi de efortul lor, care să impună acest prolific spaţiu mioritic pe plan mondial înspre valorificarea şi promovarea culturii, literaturii, artei ş.a… Cum devii scriitor? Ce mecanisme imperioase te impulsionează în această vocaţie? Ce poţi învăţa de la marii scriitori şi ce este sau trebuie să fie numai al tău, dacă ai ceva de spus?

Daniela Gîfu: Azi, în fine, într-o lume virtuală, rece, asaltată de bloggeri maniaci în a se promova pe sine, fiecare individ care-şi aşterne slova, se crede scriitor. Nu…, e foarte lung drumul până a deveni un scriitor, în sensul său autentic, acela de înzestrat om de litere. Şi, mai este o problemă la întrebarea dvs., scriitor nu devii, ci te naşti. Ai sau nu ai vocaţie… O dată vocaţia eliberată de alte preocupări existenţiale, care blochează pentru un timp menirea scriitoricească, începe să se profileze scriitura.

O, şi câte nu ai de învăţat de la marii scriitori… Trebuie să citeşti foarte mult, atât literatură autohtonă, cât şi şi internaţională, de toate genurile literare, fiindcă talentul fără multă muncă, fără credinţă şi responsabilitate se risipeşte în van. Din momentul în care ai spus vreau să scriu, nu mai cunoşti odihna… şi, aş adăuga, nici liniştea. Breasla scriitorilor nu este prea prietenoasă cu nou-veniţii (fac o paranteză, şi între ei e o permanentă învolburare)… Trebuie să-ţi găseşti ceva de spus, numai al tău,… hmm!!!, nu ştiu ce să zic. Se spune că tot ce se putea aşterne pe hârtie, s-a cam spus. Şi, atunci, ce mai rămâne pentru cei care îndrăznesc să se exprime azi în scris?! Cel mai la îndemână răspuns este să căutăm să stârnim interesul lectorului, să vedem ce se caută, dacă se mai caută ceva!?, şi sub ce formă…. Cum? Depinde şi pe cine vrem să atragem spre lectură. Vrei să impresionezi criticii sau marea masă? Asta e, de fapt, întrebarea!

George Filip: Să ne oprim la cele două cărţi pe care le-ai publicat şi care au fost foarte bine primite atât de cititori, cât şi de critică. Ele vădesc o preocupare total diferită de cea din lucrarea de doctorat… Care sunt temele tale preferate în literatură?

Daniela Gîfu: Referitor la cele două cărţi publicate, „33. Jurnal de iniţiere spirituală”, 2007 şi „eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, 2008, tema reiese şi din titluri: IUBIREA HRISTICĂ… Asta citesc zilnic de când am învăţat să citesc. Am şi participat la fel de fel de întâlniri organizate atât de ortodocşi, cât şi de adventişti, radiestezişti şi alte grupări religioase… tocmai pentru a-mi căuta, sau, mai bine zis, pentru a-mi înţelege sinele spiritual. Nu am prejudecăţi. Cred în ecumenism. Toţi suntem copiii Creatorului, indiferent cum îl numim. Ştiu, neoprotestanţii spun că familia spirituală ar trebui să ne-o alegem singuri, nu să ne fie impusă de la naştere. Eu am altă opinie, nu contează cărei grupări îi aparţii, trebuie să faci ca ea să ţi se potrivească, să-i desluşeşti filosofia, să o propovăduieşti fără patimă gratuită sau fanatică, dacă te simţi în stare!!!, încercând să sminteşti minţile mai puţin ajutorate.

Nu aş fi întru totul de acord că cele două problematici asupra cărora m-am aplecat în studiile mele se exclud reciproc. Chiar şi în teza mea de doctorat am căutat o punte de legătură între etica religioasă şi etica politicii. Activitatea politică se supune unei etici ca orice alt tip de activitate. Cu tot curentul de laicizare a instituţiilor politice, care s-a dezvoltat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, puterea, instrumental politicii, a conservat, în societăţile moderne, trăsăturile sacrului. Acestea apar mai ales prin intermediul „liturghiilor politice”, pe care le observăm chiar şi în societăţile politice ce proclamă separaţia puterilor civile şi religioase. Sacralitatea puterii politice nu este în mod necesar legată de originea ei divină, nici de formele ei specifice din societăţile tradiţiei.

E. Durkheim aminteşte că trăsătura distinctivă a gândirii religioase, care se află la fundamentul oricărei vieţi sociale, constă în principal în divizarea lumii în două domenii, „unul cuprinzând tot ceea ce este sacru, celălalt tot ceea ce este profan”[1]. Deci, sacrul se fundamentează pe existenţa în societate a două sfere separate, total eterogene una faţă de alta, şi pe care spiritul refuză să le pună în contact. Totuşi, această separaţie absolută nu poate merge până acolo încât să facă imposibilă orice comunicare între aceste două domenii. Actorii politici, asemenea sfinţilor, nu supravieţuiesc decât dacă sunt adoraţi şi, în acest sens, ei depind de oameni. Ceea ce contează, în cele din urmă, sunt mijloacele folosite în propagarea ideilor. Astfel, putem vorbi de o etică religioasă care îndeamnă la „Dă tot ce ai şi urmează-Mă!”. Punctul decisiv care plasează pe nivele diferite politica şi religia este consecinţa unui demers.

George Filip: Ce ai vrea tu să însemne pentru cititorii tăi scriitoarea Daniela Gîfu?

Daniela Gîfu: IUBIRE, ARMONIE, TERAPIE …

George Filip: Crezi în literatură ca profesie, ca sursă principală de venit?

Daniela Gîfu: Scriitorul nu o duce nicăieri ca un nabab. Dar sunt multe tări în care se poate trăi decent profesând meşteşugul condeiului. În România, nu cred că se poate trăi din scris, deşi sunt câteva nume sonore care se bucură şi de o recunoaştere financiară (mă gândesc la Mircea Cărtărescu, de pildă). Cu atât mai puţin acum. Modul în care o societate găseşte modalităţi de a plăti munca scriitoricească reprezintă atitudinea faţă de literatură, dar desemnează şi preţuirea şi respectul pe care ea le exprimă vizavi de condeierii ei. În fond, filosofia de la care trebuie pornit este destul de simplă: orice muncă trebuie (răs)plătită, iar de osteneala scriitoricească se folosesc mulţi actori sociali şi politici spre a se face cunoscuţi, spre a se impune pe scena publică.

George Filip: Ce proiecte interesante le pregăteşti cititorilor tăi, la ce să se aştepte ei în perioada următoare?

Daniela Gîfu: Acum lucrez în paralel la publicarea tezei de doctorat (mi s-a propus, încă din faza de susţinere, să fie publicată sub egida Institutului European din Iaşi, cu adevărat onorant acest proiect de colaborare) şi la a treia carte, al cărei nume nu-l voi dezvălui încă, fiindcă am mai multe variante si nu am luat o decizie în acest sens, parte integrantă din trilogia anunţată deja cu doi ani în urmă: Iubirea iubirilor.

De asemenea, am avut şi câteva încercări de proză scurtă, apreciată pozitiv, mai ales în urma publicării unor fragmente din viaţa mea, regăsite în cea de-a doua carte “eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, sugerându-mi-se să mă aplec serios înspre acest stil de abordare. Reflecţiile de aici urmăresc să-l pună pe cititor în situaţii concrete de cumpănă, având tensiunea emoţională a unei spovedanii, conţinând tot atâtea îndemnuri pe calea desăvârşirii de sine şi a iluminării. Am vizat teme diverse, preluate mai ales din textele biblice, cum ar fi parabola vameşului, dar şi multe alte pilde încărcate de semnificaţie.

George Filip: Ce succese literare internaţionale te-au impresionat în ultimul timp?

Daniela Gîfu: Citesc cu plăcere, ca mulţi dintre noi, Coelho, deşi criticii nu-l consideră cu adevărat scriitor. Subliniez, succesul de public nu aduce cu sine şi o critică pozitivă. În urmă cu doi ani, cred, a apărut la Ed. Humanitas, Brida. Publicată în Brazilia în 1990, Brida, a treia carte scrisă de Paulo Coelho după Alchimistul, a fost tradusă în 24 de limbi şi a devenit rapid numărul 1 în topul bestsellerurilor din Rusia, unde s-a vândut în peste 250.000 de exemplare. Romanul explorează temele preferate ale scriitorului brazilian – percepţiile iubirii, principiul feminine şi religiile păgâne – şi ne lasă să înţelegem că cel mai nobil lucru care i se poate întâmpla cuiva este descoperirea misterului. Ce poate fi mai adevărat?!

George Filip: Cărei direcţii îi vei acorda prioritate în viitor? Politologiei, scrierilor spirituale, literaturii beletristice, sau, poate ne vei face o surpriză şi te vei îndrepta spre un domeniu nou, pe care nu l-ai încercat încă?

Daniela Gîfu: Sună a provocare şi voi încerca să evit să intru în acest joc. Aş spune însă că ceea ce am căutat de atâţia ani, am aflat. Cercetarea doctorală o voi continua, în sensul colaborării cu centre specializate în comunicare politică, partea de marketing electoral rămânând de mare interes pentru mine. Scrierile spirituale, aşa cum am afirmat anterior, îşi vor continua cursul, efortul meu de a transmite prin cuvinte (oricât ar fi acestea marcate stilistic de subiectivitate) un mesaj supraindividual, după puterea de înţelegere şi vârsta duhovnicească a fiecăruia, nu va înceta atâta vreme cât voi considera că merită publicat spre tălmăcire. Şi, da, am deja schematizate două romane, pe care în acest moment consider că trebuie să le ţin tăinuite până mă voi degreva de câteva dintre angajamentele luate, unele amintite deja. Cu adevărat, mă simt binecuvântată să mă pot bucura de atâta sprijin şi credit din partea multor oameni, atât din ţară, cât şi din diaspora românească întinsă pe întreg mapamondul.

George Filip: A fost o reală plăcere să te avem partener de dialog şi avem convingerea că ai trezit interesul multor consumatori de cultură şi, de ce nu, al unor diplomaţi români şi străini, acreditaţi de ţările lor care vor dori o colaborare cu o tânără atât de înzestrată şi de hotărâtă, aş zice. Un cuvânt de încheiere pentru aceştia?

Daniela Gîfu: Profit de ocazia oferită cu atâta generozitate de a adresa o altfel de invitaţie tuturor celor interesaţi de cultura românească, acceptarea dialogului – multicultural, artistic, literar, politic etc. -, având convingerea că numai astfel putem fraterniza, indiferent de spaţiul în care trăim, visăm, credem. Iar partenerului meu de dialog de azi, un îndrăgit poet şi înflăcărat om de cultură, George Filip, multă inspiraţie, putere de muncă, pace lăuntrică, armonie cu sinele şi cu cei din jur.

A consemnat George FILIP, poet – Canada