Interviuri
“Sa nu mi se sparga geamurile ca lui Rousseau…”
Acum când Jurnalul unui om singur naşte atâtea dispute, doresc să vă reamintesc că se împlinescu, în curând (19 martie 2010), 5 ani de la moartea lui Adrian Marino.
Interviu realizat în ziua de 1 martie 1999 în casa din Cluj-Napoca a scriitorului pentru Studioul Regional de Radio Târgu Mureş.
– Sunteţi cel mai tradus critic „literar” din România. Douăsprezece cărţi traduse?
– Nouă cărţi traduse în Occident, trei traduse la noi în ţară în limbile maghiară, germană şi franceză la editurile „Dacia” şi „Enciclopedică”. Aceste douăsprezece cărţi sunt efortul de a evada în lumea liberă şi reprezintă, o spun cu tristeţe, nu cu infatuare sau mândrie personală, că este cel mai mare efort pe care l-a făcut critica noastră să iasă în lume. Marii critici români n-au cărţi traduse în Occident. Lovinescu are una, uitată. Tudor Vianu are traduse doar cronici, extrase, nu cărţi. Critica română nu a făcut efort să intre în circuitul de valori internaţionale. Aceasta e realitatea.
– Să vă numesc critic literar sau critic de idei?
– Aţi atins o problemă foarte sensibilă. Nu sunt critic literar. Este o confuzie pe care am întreţinut-o eu însumi, de nevoie; pentru că în perioada respectivă (s-o mai numesc?) era formula posibilă de supravieţuire. Am făcut critică de idei literare, comparatistică, teorie literară, hermeneutică, pentru că nu puteam să fac critică de idei, pur şi simplu. Activitatea mea publicistică din ultimii ani este exclusiv a criticului de idei. Cărţile publicate după ’89 sunt cărţi de idei. În Pentru Europa, Politică şi cultură, în zeci de articole (uneori mă gândesc să le adun în volum) sunt un ideolog activ implicat în realitatea imediată, cu păreri personale în multe probleme. După ’89 am câştigat dreptul la diferenţă, dreptul la personalitate, dreptul la cuvântul liber. Unii acceptă, alţii nu…
– Sunteţi biograf al ideii europene. Vă reamintesc cuvintele (îi aparţin lui Samuel Johnson) pe care le-aţi aşezat ca motto pe coperta unei cărţi: Idei vechi în formă nouă. Cât de veche este la noi ideea europeană şi care este forma nouă în care o percepeţi?
– Ideea europeană la noi este şi foarte veche şi foarte nouă. Pionierii ideii europene la noi sunt iluminiştii, în primul rând iluminiştii transilvăneni, cărora eu, ca moldovean, le aduc omagii. Am scris un studiu Iluminismul românesc şidescoperirea Europei, cu versiuni şi în germană şi în franceză, în care Şcoala Ardeleană apare ca prima şcoală ideologică preeuropeană. Este absolut clar. Evident că şi în Principate a existat prin fanarioţi această orientare, dar în Transilvania caracterul a fost mai militant şi cu contribuţii esenţiale. Şcoala Ardeleană a introdus valori de raţionalitate, de analiză şi a tradus din autori occidentali. Am fost contemporani cu Europa prin Şcoala Ardeleană. Acest aspect nu este suficient de bine pus în lumină. În jurul Şcolii Ardelene este o polemică întreagă. Eu sunt ortodox, poate să se supere oricine, dar meritele Bisericii Unite sunt istorice, de netăgăduit. Gândiţi-vă la importanţa revendicării alfabetului latin. Ca ardeleni, vă puteţi mândri că sunteţi pionierii acestor orientări proeuropene, în acelaşi timp rezervate faţă de influenţele panslave.
– Iluminiştii ilustrează un fel de apogeu al conştiinţei europene?
– N-aş putea spune că sunt un apogeu. În orice caz, sunt un început energic. Sunt zeci şi zeci de citate care susţin afirmaţia. În studiul meu despre iluminiştii români care descoperă Europa n-am citat decât două-treimi din materialul existent care probează că iluminiştii sunt prima afirmare energică a apartenenţei noastre la zona spirituală europeană. Suntem europeni, vrem să intrăm în rândurile naţiunilor europene, acesta e programul iluminist. Începând cu perioada paşoptistă, această idee este, de asemenea, energic afirmată. Paşoptiştii sunt proeuropeni. Unii se formează la Paris şi se iniţiază în loje masonice. Atunci, masoneria nu era ce este astăzi. Nu sunt mason, nu fac apologia masoneriei, detest tot ce e ceremonie ocultistă, iniţiatică. Nu mi-l pot imagina pe Paleologu cu şorţuleţ în faţă, ţinând într-o mână un echer şi în cealaltă o mistrie. Sunt împotriva ocultismelor degradate, sunt un mediocru mic burghez raţionalist şi mă ţin la distanţă de cultul maeştrilor, căpitanilor filozofiei, învăţaţilor de tip panişadic. A proclama superioritatea învăţăturilor panişadice în epoca e-mail-ului este o aberaţie, o afectare filozofantă care poate încânta naivii. Nu sunt de acord cu cei care confundă Munţii Sibiului cu Himalaia. Este o degradată formă de antieuropenism.
Altă gogoriţă, iertaţi-mi expresia, a antieuropenismului şi antioccidentalismului românesc este globalismul. Acesta nu funcţionează decât în zona de influenţă a culturii occidentale. Există două bariere formidabile: Zona culturii islamice şi Zona de un miliard două sute de milioane a culturii chineze. Nici într-un caz nu se poate vorbi de o cultură globală, la scară mondială. Este imposibil. Globalismul are şi lumini şi umbre. Marile personalităţi nu pot fi nivelate. Sunt rezistente. Cultura de masă occidentală n-a desfiinţat marile personalităţi. Cultura noastră n-a învăţat un lucru esenţial pe care estetica europeană l-a formulat încă de la bătrânul Aristotel. Ce spunea Aristotel despre tragedie? Că este succesiune de evenimente extraordinare şi imprevizibile. Imprevizibilul este suspans-ul modern. L. Pintilie reuşeşte foarte bine acest lucru pe episoade mici. Când e vorba să facă succesiune, să lege şirul epic, mai puţin. Filmul românesc nu are calităţi.
– Care este proporţia de asimilare, la noi, a ideii europene? Cât de clarificată este?
– Vă spun cu sinceritate că nu este nici pe departe asimilată. Un grup de intelectuali occidentalizaţi au asimilat-o, dar un popor ca structură arhaic nu poate fi încă european. În Comunitatea Europeană cu agricultura nu se ocupă decât 8% din populaţie. La noi, peste 40% din populaţie se ocupă cu agricultura. Dacă locuitorul nostru nu trece spre o clasă medie citadină, nu poate fi european. Mentalitatea ţărănească e izolaţionistă, etnicistă. Străinul pentru săteanul autentic este personaj neasimilabil. Ţăranul cultivă o economie de subzistenţă. Cum să fie european? Am stat în puşcărie cu un ţăran din Maramureş care se lăuda că el n-a cumpărat de la cooperativă decât sare, chibrituri şi petrol. Dacă acest ţăran nu se simte integrat nici în comunitatea economică regională, cum să se fi simţit integrat în structuri europene. Cu o asemenea structură fatalmente ţărănească nu putea fi decât naţionalist.
– Nu exageraţi, în numele ideii…?
– Suntem doar 10 – 15 mii de intelectuali europenizaţi. Se mizează încă mult pe etnicism şi se cultivă încă ideea unui ţăran distrus de comunism.
– Folosiţi frecvent expresia „a aduce Europa acasă”.
– Mă consider autor român şi european. V-aş putea cita autori care gândesc la fel ca mine. Unul este Sorin Antohi; apoi Sorin Alexandrescu, român şi european; doi politologi, români şi europeni, Stelian Tănase şi Dan Pavel care gândesc într-un spirit de dublă legătură. Cum aducem Europa acasă? Cum putem transplanta un autor nemimetic şi neservil în cultura română? Prin micul meu exemplu am dovedit acest lucru. Politica noastră culturală ar trebui să fie aceea de a crea valori româneşti capabile de circulaţia valorilor. Tot ce e interesant în România se traduce. O carte a lui Sorin Antohi e tradusă acum în franceză. Cineva îmi spunea că mi-a văzut cărţile la un târg de carte de la Belgrad. Aşadar, suntem exportabili.
– „Exportabili”…, numai că o antologie a literaturii europene consemnează cu greşeli literatura română.
– Am comentat această antologie a literaturii europene, supărat fiind că literatura română nu apare, decât hazardat. Nu ştim să ne facem cunoscuţi. Suntem stângaci, nu avem experienţă. Criticii români n-au avut preocuparea de a ieşi în Europa, de a fi publicaţi, de a participa la reuniuni internaţionale, de a avea un cuvânt de spus în astfel de dezbateri cosmopolite. Românii au acest defect de a-şi da la cap. Exilul nu a încurajat exportul de valori. Mircea Eliade era atacat în Scânteia, eu eram antisemit, reacţionar. Handicapul e mare. Trebuie să cultivi un sistem de relaţii, să faci investiţii în acest sens, nu prin a cumpăra mafiot cronicari occidentali. Sunt metode mai subtile. Relaţiile se fac de la om la om. În străinătate totul e individualizat. Îţi trebuie talent de diplomat, să cointeresezi, să cunoşti problemele sub toate aspectele şi punctele sensibile.
În plus, se manifestă gelozia teribilă a criticilor români care n-au volume publicate în străinătate. La început m-a afectat acest aspect, acum m-am blazat. E o criză structurală.
– Încercaţi s-o atenuaţi?
– În mică măsură, pentru că o cultură nu-i un autor, ci o întreagă generaţie. Cultura noastră nu are terminat marele Dicţionar al limbii române început încă de Hasdeu. A trecut prin atâtea mâini, dar încă 2 – 3 litere sunt neacoperite. Enciclopedia României unde este? Nu este! Cultura olandeză, mică, are o enciclopedie naţională în 34 de volume. Există o Enciclopedie iudaică. Nu avem Istoria României Moderne. De la Giurăscu n-am mai progresat. Se cer alte istorii ale literaturii române, faţă de stadiul Călinescu, Piru etc. Suntem în handicap. Nu avem ediţii complexe ale clasicilor români. Fără toate acestea o cultură rămâne iremediabil minoră. Când vom avea aceste solide fundamente, vom avea o altă demnitate, un alt curaj, nu vom mai avea complexe în faţa oricărui profesor care vine la noi de oriunde, de parcă am fi colonie franceză.
– Se mai poate recupera timpul pierdut?
– Se poate, cu o condiţie: să fim convinşi de acest lucru. Avem nevoie de efortul continuu a 3-4 generaţii. Avem nevoie de pace şi prosperitate economică. O cultură în vârful muntelui, printre asceţi, nu mai e posibilă la această oră. O cultură are nevoie de un backgraund economic solid care să însemne cumpărare de tablouri, înfiinţarea de reviste, deschiderea unor saloane de artă etc. Fundamentarea economică nu trebuie să fie numai a statului. E o greşeală a lui Brăteanu, bătrânul, că a birocratizat România. Caragiale însuşi spunea: „Românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar”. Toată lumea vine la stat, la prefect. Concediaţii, disponibilizaţii… Statul nu poate face totul. Românii trebuie să înţeleagă să-şi ia soarta în propriile mâini, să nu aştepte pomana statului. În aceasta văd eu o revoluţie; adevărata revoluţie spirituală a României. Vedeţi, eu sunt un om plat, mediocru, aştept lucruri modeste. Cultura trebuie să aibă o bază.
– Care sunt şansele culturii române? Sunt ele legate de depăşirea complexului occidental şi al complexului oriental?
– Da! O spune şi Sorin Antohi. Există un al treilea discurs, între cele două formule pomenite – formula de sinteză. Avem nevoie de sugestii europene, nu forme fără fond, invitaţii mecanice, facile. A fost la modă structuralismul, am devenit structuralişti, apoi am fost semioticieni. Acum suntem cu toţii postmoderni. Nu în sensul acesta îi dăm şanse culturii române, domnule Marica, prin a împrumuta valori occidentale perimate chiar la noi acasă. Românism şi europenism, dar cu formule personale. Fiecare cu formula lui.
– Spre ce se îndreaptă cultura română?
– Deocamdată este în stare de expectativă. Proeuropenii ştim unde ne îndreptăm, ce avem de făcut, dar suntem în minoritate. Marile decepţii ale mele şi una din erorile fundamentale ale vieţii vin din faptul că nu mi-am imaginat, după mulţi ani de puşcărie, că poporul român se adaptase perfect la comunism, la naţional-comunism, la spiritul de cooperativă. Scriitoraşii se aprovizionau de la fondul literar. O revistă provincială avea 16 redactori, dar nu avea 16 cititori, ş.a.m.d. Totul era adaptat la sistemul în care statul asigura minimul necesar. Iniţiativa particulară nu este înţeleasă cum trebuie. Conform tradiţiei, faci în aşa fel să te descurci. Metodele de completare a veniturilor, sub orice formă, au intrat în sânge. S-a furat statuia în bronz a lui Vlahuţă, pentru a se folosi bronzul în alte scopuri.
– Ce idei dedicaţi scopurilor alese ale culturii române?
– Cenzură şi libertate în România. Versiunea prescurtată va apărea luna viitoare sub titlul Cenzura în România. Schiţă istorică. Este de fapt uşor elaborată expunerea pe care am făcut-o pentru o enciclopedie internaţională censorship. Este o schiţă istorică completă, nu doar perioada comunistă. Cenzura poliţienească nu e doar de la 1830, în fond sub ocupaţia rusească a lui Kisselef. Ocupaţia rusească a introdus drastic cenzura. Am fost şi actor şi spectator al cenzurii comuniste. Am fost cenzurat, mi s-au masacrat capitole despre decadentism sau formalism.
– Purtaţi paternitatea expresiei „complexul Dinicu Golescu”. Puţini mai ştiu lucrul acesta…
– Este adevărat. Complexul Dinicu Golescu este complexul europenizării noastre. Golescu era speriat de ce vedea în lume, dar a avut şi traumatismul-şoc: de ce n-am face şi noi la fel? Acesta e sensul. El n-a văzut în împărăţia cezaro-crăiască ţăran cu piciorul gol. Acesta a fost şocul. Europa – peste tot civilizaţie, şosele admirabile şi pe înălţimile Golan şi fără înghesuială la serviciile poştale.
– O întrebare pe care v-am adresat-o de multe ori în gând. Acum o spun cu voce tare, înspre finalul interviului: De ce, domnule Adrian Marino, nu aţi fost profesor universitar la Cluj?
– Eram personaj dubios, prin definiţie. Un tip suspect, cu cazier. În Cluj, am venit după 6 ani de deportare în Bărăgan. Am vrut să fiu un fel de cercetător, documentarist la Institutul de istorie literară al Academiei Române. Am fost refuzat brutal. Mi-am dat seama că n-are rost să mă umilesc şi am refuzat să mai fac cereri, ploconeli în faţa unor oameni pe care conştiinţa mea, competenţele mele le refuzau poziţia pe care o aveau. Deţinuţii politici nu puteau fi profesori universitari. Foarte puţini au reuşit, prin relaţii personale. Unii aveau legături cu Beniuc, alţii cu Maliţa. Eu nu spun că sunt vinovaţi; sunt expresia unor moravuri, a unor tradiţii. Eu eram ieşean, moldovean, mai dificil, mai antipatic, nu cunoşteam pe nimeni, cum sunt şi acuma. Detest profund ipocrizia, carierismul, detest profund duplicitatea, avariţia. Am admiraţie pentru francezi, dar ei sunt un popor avar, şovin. Am experienţa evidentă a acestor lucruri. Detest şi şovinismul, de toate categoriile. Am repulsie faţă de cel care nu-ţi restituie o carte, nu-şi ia bilet de tramvai, ca şi cum ar fi o reptilă care nu-mi inspiră nici o atracţie… Cred că nu v-am decepţionat prea mult cu răspunsurile mele. Nu m-aţi prins într-o zi prea bună…
– Nu într-o zi bună, ci foarte bună. Este 1 martie 1999.
– Vă mulţumesc! Ce frumos, că mai ţineţi la tradiţie… Sunt suferind la ora actuală. Uzurile vieţii, ale unor episoade, îşi spun cuvântul. Refuz categoric să public amintiri din puşcărie. Dacă vor fi, eventual – postume. Să nu mi se spargă geamurile ca lui Rousseau ş.a.m.d.