Interviu cu poetul hunedorean Eugen Evu
„Într-un fel, scriu, chiar şi în somn! Creierul lucrează catedralic, cum spunea Artur Silvestri. De fapt el procesează scanează Spiritul. Fiinţa e trezire spre lume, zburare, înnoire şi mister. Când nu vor mai fi mistere, nici noi nu vom mai fi. Sau vom fi Altcineva! Aşa cred… Dar eu cred pentru că ştiu, eu aflu. În felul nostru, al oamenilor. Noi ne înzeim, dar nu după reţeta lui Nietszche; NOI NU!”
(Eugen Evu)
Timp de aproape 40 de ani, poetul hunedorean Eugen Evu şi-a „revărsat” conţinutul sufletului în cele peste 30 de volume de versuri, jurnale, eseuri şi scrieri filozofice pe care le-a tipărit. Cu câteva luni înainte de pensionare, după 40 de ani de salarizare la stat, scriitorul trăieşte existenţa omului care a avut puterea să-şi ierte prietenii care l-au „turnat” la Securitate şi i-a iertat doar pentru că, spune el, nu este capabil de ură. Recent, Cărtărescu afirma: „cu cât eşti mai cunoscut, cu atât eşti mai vulnerabil la ură…”. Îl ştim pe Eugen Evu „vulnerabil”, dar cine i-a citit cărţile şi îi cunoaşte îndeproape viaţa, ştie că paradoxal, prin sinceritatea şi cultul prieteniilor literare, reuşeşte să fie mereu cumva ocrotit…
Lansat în lumea poeziei de Ştefan Augustin Doinaş, (revista Familia, 1970 cu un elogiu, iar prin concurs în 1974 (al 7-lea din 303!), „Toate iubirile” (la editura Facla din Timişoara) – (debutase într-un ziar în 1967!), el a parcurs un itinerar dificil, poate meandric, dar cum spune el, şi-a „trăit literatura”, poezia.
Eugen Evu a învăţat de la creatorul „Mistreţului cu colţii de argint” cum să doarmă şi să compună în acelaşi timp. „Doinaş, într-un fel, m-a programat, avea darul discernerii şi a valorii altuia”. Dar asta l-a învăţat mai ales propria-i viaţă, el fiind un „poet practian”, un „explorator al arheofiinţei ancestrale” (sintagmele îi aparţin). Tatăl său, pastor apostolic, era taxat în al patrulea dosar drept: „Fire insociabilă, impertinentă şi cu caracter interlop”, iar poetul, prin anii 70, drept „manisfetări ostile partidului şi statului nostru”, „agită spiritele şi are influenţă contestatară asupra cenaclului de tineri Blaga”, etc. aşa cum este descris într-unul dintre cele trei dosare de urmărire (D.U.I. – Cerna, Anonimul şi Scriitorul) întocmite de Securitate. Recent, prin decizie CNSAS, porincipalul anchetator, ex-comandantul securităţii judeţene, Lucian Văceanu, este condamnat pentru poliţie politică, conform Monitorului Oficial al României. Majoritatea referinţelor sunt la adresa „Cazului Evu”, „hărţuirii şi repercursiunilor asupra mea, a familiei şi unor confraţi literari”. Detalii au apărut în unele cărţi de după 1989, dar şi pe internet (Bunăoară „Ziarul meu”, poate fi accesat pe Google).
Poetul hunedorean a intrat, recent, în politică „pentru a se face util societăţii culturale din spaţiul său”, şi speră să ajungă să-şi vadă tipărite cele 30 de lucrări literare pe care le are în proiect, sau cel puţin câteva. „Dacă ajung la 65 de ani, îmi doresc o primă antologie în selecţie de autor, definitive. Normal ar fi ca editura Cartea Românească (acum Polirom) să-mi ofere cinstea, doar sunt membru USR din 1979! Deasemeni, am un volum «Îngerul nenumerotat» (Unnumerierter Engel), dedicat fiicei mele Gloria, rezidentă germană, unde este în exil, un volum de 100 de poeme traduse în germană, italiană, engleză, franceză, croată şi maghiară. În fine, un volum III al trilogiei de «Jurnale» conţinând susbtanţial texte apărute în revista AGERO şi pe site-uri sau în reviste din Italia. Singurul obstacol sunt costurile”.
———————————————————————————————————————
Oana BIMBIRICÃÆ: Care este acum condiţia omului de cultură, în România anului 2007?
Eugen EVU: Lapidar zicând, a ieşirea din sistemul totalitar, condiţia omului de cultură este una pe care o putem numi „originală”. El este marcat de povara unei memorii duplicitare sau, cu foarte rare excepţii, a unei dizidenţe, ori „rezistenţă prin cultură”. Omul de cultură aflat la vârsta a treia, categorie din care fac parte şi eu, trăieşte în mod dramatic ceea ce eu aş numi „ravagiile memoriei”: o memorie ascunsă, îi spun freatică, şi una care vrea să recupereze în mod ideal ceea ce i-a răpit dictatura, după cenzură a urmat autocenzura. Soluţia a fost subtextul, aluzia, practic un întreg sistem lingvistic personal. În acest sens, am o relaţie subtilă cu postmodernismul. Ulici scria după primele mele 5 volumne, că sunt „un alpinist pe malul mării”, superbă parafrază (puteam fi şi skior!), dar în rucsacul meu aveam aripi nerabatabile. Azi nu m-aş mai mulţumi cu o parapantă, deşi am plutit deasupra Dealului Uroi, la intrarea Streiului în Mureş. A fost ceva anamnezic, dar mă rezum la atât. Am văzut inclusiv în judeţul Hunedoara şi continui să aflu cu stupoare, cum poeţi şi prozatori, felurit consacraţi, chiar şi-au modificat trecutul biografic şi şi-au ascuns scrierile care duhnesc a duplicitate.
Oana BIMBIRICÃÆ: La ce vă referiţi când spuneţi duplicitate?
Eugen EVU: Propaganda comunistă ne-a inoculat, timp de 50 de ani, dedublarea. Diferenţa dintre realitate şi programele politice ale realismului socialist. Trebuia să te dedublezi. Toţi oamenii au făcut asta, însă unii s-au dedublat definitiv. Unii oameni, în special scriitori, nu au mai reuşit să-şi revină niciodată. Au sentimentul vinovăţiei, că au fost supuşi, prefăcuţi, dar caută motivaţia acelui şantaj pe care l-a făcut comunismul de a condiţiona rostul, rolul, dar mai ales familia, locul de muncă, dreptul la un apartament, de aşa-zisa devoţiune, care însemna patriotism. Partidul a obligat omul să se dedubleze, să se prefacă şi să idealizeze. Eu, ca om-scriitor, nu am fost îndoctrinat. Nu am devenit ateu, nici materialist. Dacă am data vama condiţionării editării prin două-trei nasoale, mi-am bătut joc de foamea lor de putere. Toţi scriitorii ştiu cum eram somaţi chiar de editori, unii onorabili, să „dăm ceva” şi pentru „tovarăşii”, ca să poate susţine referatele. Nu vreau să dau nume, ce rost mai are? Dar eu am rămas fundamental acelaşi, eu n-am semnat niciodată vreun „pact cu diavolul”, pot oferi şi dovada CNSAS, dacă asta vrea careva.
Oana BIMBIRICÃÆ: Deci sunteţi unul dintre scriitorii care au fost urmăriţi de către Securitate. Aveţi trei dosare la CNSAS. Cât de tare v-a marcat această hărţuire a Securităţii cariera de scriitor? V-a împiedicat să scrieţi la acel moment, v-a traumatizat?
Eugen EVU: Am fost urmărit de Securitate între 1971 şi 1989. Acest lucru m-a marcat esenţial, pentru că eram cel mai performant scriitor din judeţul Hunedoara. Eu am aflat numele tuturor celor care m-au turnat la Securitate. Am fost urmărit în permanenţă, am fost furat şi hărţuit, pentru că eu una ziceam şi alta făceam. Am fost acuzat de atitudini duşmănoase la adresa statului, că eram lăudat la Radio Europa Liberă şi alte sintagme de-ale lor. Am peste 400 de file la dosare, pâre, rapoarte,nume de surse şi colaboratori, informatori, unii sunt „anonimizaţi”. Acasă eram supus hărţuirii demente a unui înverşunat patologic. Sunt recunoscător mai ales domnilor Mircea Dinescu şi Horia-Roman Patapievici, care mi-au dat prilejul să-mi văd dosarele încă din 2002. Între anii 1968-1989, mi-a fost indusă o frică animalică, pentru că eram chemat la Securitate să dau declaraţii şi eram mereu îndemnat să-mi torn confraţii, printre care se afla şi Dan Constantinescu, Iv Martinovici, Valeriu Bârgău (el însuşi urmărit şi silit să dea declaraţii) Au fost şi alţii care mi-au mărturisit, dar sunt câţiva care tac şi îmi închipui ce teroare mocnesc! Ce să le faci? I-am lăsat în plata Domnului! Unii sunt răs-plătiţi fie cu cariere politice, fie cu cale liberă spre bogăţie, fie recuperaţi de SRI; deh, din „interes naţional”?!! Dar eu am rezistat. Eu n-am turnat pe nimeni, niciodată, deşi eram terminat nervos.
Oana BIMBIRICÃÆ: Aşadar n-aţi „turnat” pe nimeni? De fapt nici o publicaţie nu a afirmat aşa ceva. Pe vremuri se zicea că scriitorii se turnau între ei.
Eugen EVU: Eu n-am turnat, eu „m-am prins” cu ei. Sigur e că dintotdeauna, boema literară a avut şi o „dihonie”, e ceva specific. Pot să dovedesc acest lucru. Trăiesc, însă, cu suferinţa că m-am otrăvit singur, atunci când am descoperit sigur şi fără dubii, în dosarele mele, numele celor care m-au „turnat”. Erau mulţi prieteni, colegi din judeţ şi apropiaţi. Ei au fost şantajaţi şi obligaţi să „toarne”, alţii turnau din interese meschine. Eu nu am cedat, nu mi-am dat consimţământul să-mi „torn” colegii, deşi muream de frică. Am ajuns chiar şi în spital, epuizat fizic şi psihic de „metodele lor”. Mi-au turnat în pahar şi scopalamină, un produs care-ţi induce agitaţie, logoree, chinuri sufleteşti. Mi-au intmidat familia, părinţii şi fraţii. „M-am prins” cu ei, recunosc. „Ai fi bun la noi”, mi-a spus unul.
Oana BIMBIRICÃÆ: Este acum democraţie şi pentru oamenii de cultură? Ce s-a schimbat în acest sens pentru dumneavoastră?
Eugen EVU: Democraţia noastră nu este una autentică, nu desfaci o istorie şi faci alta peste noapte. Demorcaţia noastră nu POATE fi nici americană, nici europeană, ci este o democraţie firavă şi specifică ieşirii dintr-un sistem totalitar. Pentru mine, a fost o schimbare. În primul rând, mă bucur că pot şi îmi doresc să-mi pot scrie în continuare cărţile trăite fără sentimentul autocenzurii.
Oana BIMBIRICÃÆ: De ce mai mult poezie? Ea predomină în opera dumneavoastră alături de eseuri, jurnale sau filozofie.
Eugen EVU: Pentru că eu sunt, de fapt, poet, dar e o cale a epicii, care exprimă mai amplu, ceea ce poezia subţiază aproape de imponderabil, de inefabil. Însă, poetul nu poate să se refugieze numai în lumea utopică-vuruală-onirică şi esenţială, totodată, a poeziei. El devine un fel de nuia radiestezică a timpului şi poporului său, vibrează şi arată fântânile adânci ale sufletului poporului său. Eu zic „am suflet radiestezic şi spirit telepatic”.
Oana BIMBIRICÃÆ: În ce curent aţi încadra poeziile dumneavoastră?
Eugen EVU: Eu sunt un poet romantic întârziat, cu pasaje spre postmodernism. Sunt un poet al iubirii, în sensul cel mai profund.
Oana BIMBIRICÃÆ: Poezia sau, mai bine zis, scriitura este o tradiţie în familia Evu, având în vedere faptul că şi fratele dumneavoastră, Ioan, scrie?
Eugen EVU: Nu poate fi simplist doar o tradiţie, nicio molipsire, chiar dacă, de obicei, fratele mai mic îşi face un model din fratele mai mare. El chiar a declarat public asta. Însă, fiecare se dezvoltă individual. Ioan este un poet mai melodios, mai cantabil, mai afectiv şi un poet pentru care muzica este dihotomică. Este greu şi rar, în literatură, să fie doi fraţi, fiecare foarte diferit.
Oana BIMBIRICÃÆ: Cine e muza lui Eugen Evu? Când vine, când pleacă?
Eugen EVU: Muza mea este lumina cu tot ce înseamnă ea. E foarte prezentă. În prima mea carte, mi-am dat seama, după ce am citit-o, că am repetat de 48 de ori cuvântul „lumină” în forma sa gramaticală. Subconştientul meu era marcat, probabil, de această lumină şi de teama de întuneric. Muza iubirii este una, e ca gladiola, care înfloreşte succesiv, pen trestie înspre vârf. Vântul de seară îi fură seminţele, muza iubirii este fotosintezică. Eu sunt în interiorul unui text ca în interiorul sferic, aparent, al ninsorii, deoarece timpul nostru este circular.
Oana BIMBIRICÃÆ: Cum apar versurile? Vă treziţi noaptea când vă vine vreo idee, vreun vers şi îl notaţi?
Eugen EVU: După 40 de ani de scris, demult nu mai este pentru mine un joc sau o cochetărie cu muza şi cu idealurile etice şi estetice. Este o experienţă dobândită, aprofundată, o specializare care îmi permite să transform totul în literatură. Eu am scris enorm. Scriu chiar şi în somn. Mă trezesc, sar deseori din pat, am insomnii. Există o teroare a mentalului care nu se eliberează decât prin scris. Pentru mine scrisul a fost ca un catharsis. Dacă nu scriam, cred că aş fi înnebunit.
Oana BIMBIRICÃÆ: Care vă este cea mai dragă dintre cărţile pe care le-aţi scris?
Eugen EVU: Îmi iubesc mai mult cărţile de poezie, deoarece poezia exprimă sufletul şi spiritul. Celelalte, jurnalele, eseurile şi filozofia le consider un şantier în care îmi pregătesc întoarcerea de fiecare zi, la poezie.
Oana BIMBIRICÃÆ: Se trăieşte bine din scris în România? Dumneavoastră faceţi bani din cărţile pe care le publicaţi?
Eugen EVU: Nu! Niciodată nu se va trăi din scris în România, pentru că stai la dispoziţia finanţatorului. Nu poţi cu sursele tale să-ţi publici o carte. Nu câştigi din scris. Singurul avantaj este că, dacă ai prestigiul şi preţuirea celui care te poate finanţa, el te sponsorizează şi îţi apare cartea. Am înfiinţat o asociaţie non-profit care se numeşte „Provincia Corvină”, şi prin ea continui viaţa revistei cu acelaşi nume, aflată în anul 11 de apariţie, iar asta îmi dă satisfacţie.
Oana BIMBIRICÃÆ: Care este cel mai mare poet sau scriitor în opinia dumneavoastră?
Eugen EVU: E foarte greu de spus. Creatorul însuşi. Apoi omul însuşi, care devine, astfel şi Autorul. Nu-l insult când zic că îl plagiază pe Creator. Sau îl parafrazează. E ceva cormozomial, ancestral. Cel mai mare scriitor român este, după părerea mea, anonimul care a scris „Mioriţa”, apoi cizelatorii, prin secole. O operă a sacrului, premoniţială pentru destinul tragic al poporului român. Ar mai fi şi stigma sau efectul placebo. Dar să nu suprasolicităm cititorii dornici de simplitate şi ambetaţi neticluite, a apărut categoria „cititorul de titluri”, e o suprasaturaţie speicifică asaltului explozic al mediilor. Uneori e un simptom special, al terorii induse din comercialismul acestor ani. Am scris undeva că trecem de la comunism, la consumism. Mioriţa este un cod ancestral, deşi cred că e sub-dunărean, balcanic. Variante din spaţiul haţegan afirmă că baciul ucis era transilvănean. E ceva aici, dar să nu abuzăm. Din acel anonim s-au sintetizat marii noştri clasici şi vor răsări mereu alţii şi alţii. Stigma asta, s-o explice semioticienii! Unii m-au atacat că l-am lăudat pe Patapievici, desigur, neutru, dar automat mi-am asumat duşmăniile lui, aşa e şi-n prietenii… Unul, cam acrit de trecut şi cam teleoacheş, un telemah niţel foarte fanariot, s-a răstit la mine, argumentând, atenţie, că Horia-Roman Patapievici are „fălci pătrate, faţă ce ar exprima cruzime, chestii de-astea, intoleranţă, barbarism!”. Eco îi numea pe vechii înţelepţi ai antichităţii, „sacredoţii barbarilor”. Fără ei, am fi stagnat de profunzime în primitivismul care a disimulat fascism, totalitarism, fundamentalism, terorism. Ce intelectual e acesta? Mi-e lehamite! Xerxes acuza la greci viclenia, aşchiile nu au sărit departe, acum îşi scot capul: Silvestri numeşte asta „reacţie a fondului nemanifestat”! Careva zice că Europa va fi dominată de cei frustraţi îndelung, mai ales suddunăreni… O fi, că prea zic cu foc. Fiecare să scrie ce crede, dar să nu insulte saroganţi şi snetenţioşţi, nu ei sunt în măsură să judece. Viaţa judecă! Un mare poet francez spunea că dacă nu te crezi genial, nu are rost să scrii. Eu mă cred un poet genial în măsura în care sunt suflet din sufletul neamului meu.
Oana BIMBIRICÃÆ: Mai există în Hunedoara un public consumator de cultură?
Eugen EVU: După părerea mea, Hunedoara nu mai are cultură. Este un oraş lovit drastic din acest punct de vedere, iar oamenii suferă din cauza asta. Acest lucru este consecinţa demolării fără selecţie a unor micro-grupuri de cultură care au existat în Hunedoara, iar asta a diminuat şi percepţia culturii din oraş. Nu prea mai avem noi, hunedorenii, un public consumator de cultură.
Oana BIMBIRICÃÆ: Cum de aţi ajuns de la poezie la politică? De ce v-aţi în scris în Partidul Liberal Democrat (PLD)?
Eugen EVU: Vreau să fiu ceea ce sunt de o viaţă, un animator cultural exigent şi dovedit, cel puţin în oraşul meu, care, în mod natural, simte nevoie de a-i descoperi, cizela şi pe cei tineri. Voi fi întotdeauna mai aproape de politicile culturale, sprijinitoare ale culturii scrise. Domnul senator Viorel Arion (n.r. preşedintele PLD Hunedoara) m-a sprijinit, împreună cu alţi foşti membri ai PNL, care au trecut la PLD, să public volumul al doilea al jurnalului de idei „Tresărirea focului”. Asta este. Eu vreau să fiu util culturii scrise şi, mai ales, noii generaţii din acest domeniu.
Oana BIMBIRICÃÆ: Păi dincolo de acest aspect cultural, dacă cei de la PLD vor dori şi altceva de la dumneavoastră? Mă refer la o eventuală solicitare de a candida pentru vreo funcţie în administraţie? De primar, consilier local sau judeţean?
Eugen EVU: Dacă mi se va oferi posibilitatea democratică de a-mi asuma un rol în domeniul culturii scrise, voi accepta. Şi o funcţie de consilier local sau judeţean, mă tentează pentru că din această poziţie aş putea să ajut domeniul cultural. La primărie, nici nu mă gândesc.