Interviu cu Héctor Martinez Sanz

“Dacă am vreun viciu despre care aş putea să vorbesc, acesta ar fi cărţile…”

George ROCA: Domnule Martinez Sanz, ne-am cunoscut la Madrid, în septembrie 2009, la Espacio Niram, locul unde mi-am lansat cartea „Evadare din spaţiul virtual”. Atunci, am avut împreună nu numai câteva discuţii personale despre crearea unor punţi de legătură româno-spaniole dar şi un dialog intercultural cu ocazia întâlnirii mele cu jurnaliştii. Am aflat… că eraţi prezent acolo pentru că iubiţi românii şi cultura română! Am mai aflat ca sunteţi filozof de profesie, un scriitor pasionat, un poet talentat, un jurnalist pasionat şi desigur, un recunoscut om de cultură madrilen. V-aş ruga să mă ajutaţi să vă creez mic portret academic. Mă refer la studii, scrieri, orientări, afinităţi şi viziuni de viitor?

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, îmi aduc aminte foarte bine de prima noastră întâlnire, de acum doi ani. Pentru mine, a fost o plăcere să vă cunosc şi, mai mult, să citesc şi mai apoi să prezint la Madrid „Evadare din spaţiul virtual”, datorită, pe de-o parte traducerilor care mi-au parvenit, şi, pe de alta, prin versiunile spaniole pe care eu însumi le-am încercat. La drept vorbind, cartea dumneavoastră de poezie are un loc preferat în cadrul secţiunii de literatură română din biblioteca personală, alături de volumul „De vorbă cu stelele”, şi de multe alte cărţi care au ajuns la mine, scrise de autori de limbă română, traduşi în limba spaniolă ca de exemplu Varujan Vosganian, Ion Vianu sau Constantin T. Ciubotaru – acesta din urmă tradus şi publicat de Editura Niram Art.

Dacă am vreun viciu despre care aş putea să vorbesc, acesta ar fi cărţile. Chiar dacă am o problemă destul de mare, căci încep să nu mai am destule rafturi pentru a le păstra, nu mă pot abţine să cumpăr încă o carte care mi-a atras atenţia. La toate acestea, trebuie să mai adaug şi faptul că, aşa cum aţi menţionat dvs, pe lângă postura de cititor, mă mai găsesc şi în cea de scriitor, adică mai şi creez cărţi care măresc şi ele biblioteca. Dacă stau să mă gândesc, a avea atâtea cărţi pare o nebunie vrednică de Don Quijote. De altfel, mulţi dintre autorii pe care îi citesc se aseamănă cavalerilor rătăcitori în luptă cu morile de vânt.

Am început să scriu de foarte tânăr, din timpul şcolii, însă nu cu vreun interes artistic. Îmi plăcea să fac rime, asocieri de cuvinte, în timp ce colegii mei desenau, dormeau sau se uitau… pe fereastră. Era felul meu „de a nu fi prezent” la ora de educaţie plastică, deoarece niciodată nu am reuşit să desenez ceva. Datorită acestor lucruri, am învăţat metrica, ritmul, rima, strofele, am început să fiu atent la poeziile autorilor pe care îi studiam şi era foarte uşor pentru mine să îi comentez, stilistic şi formal, să captez temele, metaforele, simbolurile… dacă este să recunosc adevărul, în ceea ce priveşte literatura, am fost autodidact. Apoi, la  cursul superior, aveam ora de filozofie, a cărei conţinut, care astăzi mi se pare bazic, mă fascina, mai ales când am înţeles că filozofia nu servea pentru absolut nimic…  şi exact aici se găsea adevărata ei importanţă, într-un fel atât de similar artei şi poeziei. Mă încânta să descopăr aceste lumi ca „modalităţi de pierdere a timpului”, dar dintr-un impuls estetic, oprindu-mi dorinţa de a formula noi întrebări. Am rămas foarte surprins să găsesc ceva ce nu se valora prin utilitatea lui, sau ca măsură pentru alte lucruri, ci, pur şi simplu, prin sine însuşi. Astăzi, când elevii mă întreabă de ce trebuie să studieze filozofia sau literatura dacă nu servesc pentru nimic, mă înfior. Exact din acest motiv am decis să studiez la Universitatea Complutense din Madrid, în cadrul Facultăţii de Filozofie, unde literatura, limba şi filozofia se uneau din nou, deoarece cursurile erau situate în aceeaşi clădire cu cele ale Facultăţii de Filologie. Poate că acolo m-am îmbolnăvit de „bibliofilie”.

Dacă nu mă înşel, existau într-o singură cladire trei biblioteci şi, mai mult decât în cea de filozofie, eu îmi petreceam timpul în biblioteca Facultăţii de Filologie. Când oboseam citindu-i pe Kant sau pe Heidegger, ceea ce era ceva destul de normal, aveam mereu la dispoziţie vreo opera literară  care să mă relaxeze, fie roman, fie poezie. Am citit mult şi am descoperit autori necunoscuţi până atunci, printre care Eminescu sau Ionesco, şi, prin programa mea de studii l-am studiat pe Mircea Eliade.

În timpul studenţiei, a murit tatăl meu, în 2003, şi a trebuit să muncesc, de la „ajutor” la firmele de mutat mobilă, la chelner, vânzător ambulant sau de depozit, până când am reuşit să-mi termin studiile şi să mă dedic învăţământului. În perioada aceasta, am descoperit că timpul este relativ, că ziua nu are doar 24 de ore, deoarece reuşeam să studiez, să muncesc, să scriu şi să citesc. Chiar de pe atunci, au început să capete formă paginile volumului „Comentarii despre Unamuno”, prima carte de eseuri pe care am publicat-o, în 2006, la Editura Antigona.

În ceea ce priveşte poezia, prefer să public poeme mai degrabă în reviste, dar am colaborat şi la volumul colectiv de poezie intitulat „Cu versuri”, împreună cu un grup de prieteni de la facultate. În cei trei ani care au urmat, până la întâlnirea noastră din 2009, m-am dedicat atât muncii de profesor, cât şi scrisului – în măsura timpului liber, cititului –  tot ce puteam întâlni, publicatului în diverse reviste, frecventării conferinţelor şi dezbaterilor literare care se desfăşurau facultate sau la Societatea Cervantină din Madrid. Am înfiinţat site-ul „Portrete Literare: Pagini de literatură”, unde unesc critica literară cu materiale educative despre autori şi operele lor.

Părea că mă aflam într-un punct mort, când într-o bună zi, printr-o coincidenţă, am fost invitat să prezint o carte la Espacio Niram din Madrid. Până în acel moment, nu cunoşteam localul. Să intru şi să rămân a fost singura opţiune posibilă. În faţa mea, s-a deschis o întreagă lume pe care să o cunosc: Romeo Niram, Bogdan Ater, Fabianni Belemuski, Horia Barna, Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Lorenzo Mijares, Tudor Şerbănescu, Diego Vadillo López… M-am simţit imediat în atmosfera mea, spiritul meu exalta. În Espacio Niram, nimic nu este imposibil! Filozofia, arta, literatura se uneau din nou şi, de data aceasta, puteam să le leg pe toate cu faţeta mea de profesor: să pot prezenta şi comenta o carte, o expoziţie de pictură, de fotografie, să organizez recitaluri de poezie sau introduceri la concerte… Espacio Niram mi s-a înfăţişat ca lumea mea personală, ceva ce nu ştiam că îmi lipsea până când nu am păşit înăuntru. Dovada este „Pentagonul”, volumul de eseuri publicat în 2010, la Editura Niram Art, care a fost premiat cu „Trofeul Amicus Romaniae” al Institutului Cultural Român din Madrid.

Espacio Niram este aproape ca o insulă separată de restul lumii, cu locuitori proprii, locul care a însemnat adevăratul impuls al acestui volum de eseuri, dar şi al romanului „Mihai şi Veronica”, câştigător al Concursului de Manuscris iniţiat de Editura Niram Art şi care va ajunge la public anul acesta. Împreună, am înfiinţat chiar şi o revista, al cărui director sunt, Revista de Artă şi Eseu „Madrid en Marco”.

Astfel, anii 2009 şi 2010 au fost foarte agitaţi, într-un mod agreabil, ani în care am avut norocul să cunosc persoane din toate părţile lumii, din toate ramurile de cultură şi de artă. Între ele aţi fost dumneavoastră, domnule Roca. Şi aici mă găsiţi, făcând toate aceste lucruri care nu servesc la nimic material, dar pentru care oameni din toate epocile au simţit o oarecare înclinaţie spirituală.

George ROCA: Am rămas impresionat cât de multe lucruri cunoaşteti despre România. Care a fost motivul pentru care v-aţi apropiat de această ţară aflată la o distanţă destul de mare de Spania? V-aţi făcut mulţi prieteni români la Madrid şi nu numai! Cum vă înţelegeţi cu aceştia? Credeţi că cele două ţări se definesc prin culturi diferite?

Héctor MARTINEZ SANZ: Şi câte mai am încă de cunoscut! Atunci când un om practică modestia socratică şi este convins de acest lucru, de acel „tot ce ştiu este că nu ştiu nimic”, este într-adevar incredibil la ce poţi să ajungi să înveţi şi să cunoşti, datorită celorlalţi. Pot să spun că am învăţat mult de la românii pe care i-am cunoscut, nu doar despre ţara lor, despre peisaje sau istorie, ci şi despre viaţa cotidiană, despre obiceiuri şi tradiţii, artă şi cultură. Să transmit mai departe ce am învăţat este o datorie, cam în felul în care cântecele populare sunt transmise de-a lungul timpului, supravieţuind din gură în gură, generaţie după generaţie. Faptul că sunt spaniol, deşi asta atrage atenţia, este anecdotic. Este adevărat că este vorba de două ţări aflate la mare distanţă geografică, dar distanţele geografice nu măsoară distanţele spiritului. Graniţele politice şi cele umane sunt diferite. În ceea ce priveşte pe cele din urmă, nu ne găsim la atâta distanţă ca pe hartă. Oricine l-a citit pe Cioran, ştie acest lucru. Eu cred că nu avem culturi atât de diferite, sau, cel puţin, atitudini în faţa vieţii atât de diferite, lucru care se descoperă dacă faci efortul de a privi dincolo de suprafaţă. Altceva sunt condiţiile de viaţă şi circumstanţele.

Motivele pentru care un spaniol priveşte câtre România sunt foarte multe. Poate că este vorba de autocritica unei persoane care, dintr-o dată, îşi dă seama de falsitatea etichetelor şi decide să aducă partea sa la recuperarea adevărului. Sau poate că este vorba de cineva care găseşte o comoară ascunsă, deşi se află la vedere, şi decide să atragă atenţia tuturor, să nu o păstreze doar pentru sine. Dar, mergând mai departe, în afară de a mă apropia eu de România, intenţia mea este să iau de mână România şi să o apropii de Spania. Trebuie să fim conştienţi că este vorba de două mişcări diferite, prima este să te apropii tu de România, şi a doua este să inviţi România către tine. Trebuie să tragi de ambele extremităţi.

George ROCA: Devenind un „mare” prieten al românilor, aţi început să vă orientaţi în scrierile dumneavoastră actuale şi către acesta cultură. Aţi scris despre români nu numai în articole care au apărut în diferite reviste de limbă spaniolă ci şi într-o carte. Cum a apărut acest volum numit „Pentagon” şi ce reprezintă? Care este semnificaţia denumii acestuia?

Héctor MARTINEZ SANZ: Puţine persoane ştiu asta, dar de fapt, „Pentagonul” are mai multe origini. Aşa cum am menţionat înainte, una dintre consecinţele evenimentelor organizate în Espacio Niram a fost faptul că am recompilat date şi reflexii pentru ceea ce, la început, erau doar nişte articole sau cronici ale evenimentelor celebrate acolo. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, gândurile, ideile şi evenimentele au început să se lege într-un fel natural, şi ceea ce trebuia să fie articol de critică sau o cronică se amplifica în notele mele… care mai apoi a început să ia formă de eseuri, cu multe puncte în comun, şi în final, transformându-se într-o carte bine unită.

Cu această idee încă în fază de gestaţie în interiorul meu, îmi amintesc că i-am spus în treacăt lui Romeo Niram despre posibilitatea de a uni într-o carte aceste note. El, aşa cum este Romeo Niram, un bărbat plin de imaginaţie, de iniţiativă şi de energie, pe lângă faptul că este un extraordinar artist plastic, mi-a propus, sau m-a provocat – încă nu îmi dau bine seama – ceva mai consistent şi mai solid: să nu fie doar o singură carte, ci 10, despre artişti, scriitori, filozofi şi alte nume de relevanţă ale culturii europene. Imaginaţi-vă situaţia: eu, care veneam cu ideea  a 5 nume într-o carte, să mă trezesc dintr-o dată înaintea acelei monumentale propuneri. Mi-am amintit de Michelangelo şi de Capela Sixtină, dar mi-am revenit şi m-am lăsat sedus de această idee, doarece cred în angajamentul total faţă de proiectele de mari dimensiuni.

Astfel, conversând împreună despre acest proiect, am prefigurat ceva mai amplu decât ne imaginasem la început. Primul volum urma să fie „Pentagonul”, despre care eu, în acel moment, nu mă gândisem nici măcar la vreun titlu, aveam doar câteva schiţe în cap, pe care mai apoi le-am concretizat în scrieri despre Brâncuşi, Cioran, Tzara, Ionesco şi Eliade. „Pentagonul” urma să ocupe locul central în această colecţie, al cincilea, cu cinci nume. Seria completă de cărţi este concepută ca o geometrie a omenescului, o „Humanometrie”, şi fiecare carte se va intitula în acest sens, prin figuri geometrice, în funcţie de numărul de nume cuprinse înăuntrul cărţii, ceea ce nu înseamnă că dacă o carte va avea mai multe sau mai puţine nume va fi mai importantă ca altele.

În cazul „Pentagonului”, titlul mai are şi o semnificaţie simbolică puternică, este figura care rezultă din unirea a 5 vârfuri echidistante, care formează 5 unghiuri sau puncte de vedere. În acelaşi timp, cuvântul „Pentagon” se asociază cu puterea mondială americană, iar în cazul nostru, ceea ce generăm este putere culturală. Sincer fiind, sunt conştient că acest proiect îmi va lua mult din timp, dar acest lucru nu mă îngrijorează deoarece timpul este singurul lucru pe care îl am de cheltuit în viaţa aceasta.

Pe de altă parte, este adevărat că „Trofeul Amicus Romaniae” pentru Pentagon a fost un adevărat stimul pentru continuarea acestei linii de articole şi texte despre cultura română, alături de celelalte lecturi şi studii ale mele. Ca să vă dau câteva exemple: am cunoscut splendida operă a lui Benjamin Fondane, arta pictoriţei Medi Weschler Dinu, fotografia Andreei Mogoş, critica Elenei Abrudan, operele  artistice ale lui Lucian Muntean, Dan Tolgy, sau poeziile dumneavoastră, George Roca, sau ale Rodicăi Elena Lupu. M-am implicat şi mai mult, este evident, când am fost considerat „oficial” prieten al României. Un prieten nu este un simplu cunoscut, pe care îl vezi pe stradă din când în când. O prietenie presupune o relaţie mai strânsă, apropiată şi intimă.

George ROCA: Am înţeles că cele cinci portrete româneşti puse sub lupă şi descrise în lucrarea dumneavoastră „Pentagon” aduc un omagiu culturii române. Ce v-a determinat să le alegeţi chiar pe acestea? Vă întreb, deoarece cultura română este mult mai vastă şi este destul de greu să-i alegi pe cei mai buni… Care au fost criteriile de selecţionare?

Héctor MARTINEZ SANZ: Să faci o alegere este întotdeauna dificil, când există atât de mulţi din care să alegi şi trebuie să accepţi faptul că  oricare ar fi alegerea, cineva va rămâne nedreptăţit. Evident, orice criteriu este până la urmă subiectiv. Mai degrabă ne-am gândit să reprezentăm filozofia, literatura şi arta prin personalităţi de o proiecţie internaţională clară. În acest fel, s-a ajuns la numele personalităţilor alese pentru evenimentele din Espacio Niram, despre care eu urma să scriu câteva note.  Numele lui Tristan Tzara, al lui Eugène Ionesco apar în orice manual de literatură universală. Constantin Brâncuşi este menţionat în mod obligatoriu în cultura generală a artei. Mircea Eliade, gândirea şi investigaţiile sale sunt de o amploare care transcende până şi limitele timpului. Iar Cioran este, pur şi simplu, unic, şi importanţa sa, atât în Franţa cât şi în Spania a devenit surprinzător  de mare.

Pe de altă parte, cunoşteam bine, datorită afinităţilor mele literare, filozofice şi artistice creaţiile fiecăruia în parte. Totuşi, întotdeauna voi regreta, aşa cum scriu şi în „Cuvântul Inainte” al „Pentagonului”, că nu am putut să-l includ şi pe Nicolae Grigorescu, Dinu Lipatti, George Enescu, despre care am realizat evenimente la Espacio Niram, sau pe Lucian Blaga, Tonitza sau Nicolae Iorga. Fără nici o îndoială, primele decade ale secolului al XX-lea în România, aşa-numita epocă de aur, reprezintă o serie de nume de primă importanţă în ştiinţă, artă, litere. Mai mult, în ciuda perioadei comuniste care a urmat, regăsim nume sonore ca Sorescu, Preda sau Manolescu. Din punctul de vedere al filozofiei, mulţi vor regreta lipsa din „Pentagon” a lui Constantin Noica.

În ceea ce îl priveşte pe Eminescu, oricât de straniu ar suna, aveam mari îndoieli. Nu pentru că nu l-aş fi considerat suficient de important, ci pentru că îmi era teamă că Eminescu i-ar eclipsa pe toţi ceilalţi. M-am gândit la mai multe posibilităţi. În tot acest timp, în care lucram la „Pentagon”, am scris câteva articole despre marele poet, în care îl relaţionam cu romanticii spanioli sau cu modernismul lui Ruben Dario. Cu o altă ocazie, am descoperit „Romancero Español” a lui Eminescu şi i-am dedicat un întreg articol. Am participat la o reprezentare scenică a mai multor poeme ale sale, printre care şi faimosul „Luceafăr”, la invitaţia Universtităţii Complutense din Madrid. Până la urmă, soluţia a venit într-un mod neaşteptat. Editura Niram Art a organizat un concurs intitulat „Premiu pentru manuscris, Eminescu văzut de spanioli”. „Evrika”, ar fi strigat Arhimede, Eminescu merita o carte doar pentru el, dar nu de eseu, ci ceva mai literar, mai liric, mai conectat în cultura europeană. Astfel, s-a născut romanul „Mihai şi Veronica”, l-am prezentat la concurs şi a fost desemnat câştigător. Cel puţin, am reuşit să îl salvez pe Eminescu de la nedreptatea de a nu-l fi inclus în „Pentagon” şi sper că romanul să ajungă anul acesta la cititori.

George ROCA: Care a fost impactul pe care l-a avut cartea dumneavoastră la cititorii de limbă spaniolă? Au înţeles mesajul, au ajuns să cunoască, să priceapă şi sa aprecieze mai bine cultura română?

Héctor MARTINEZ SANZ: Publicul spaniol a primit foarte bine „Pentagonul”. Îmi aduc aminte că erau mulţi care se mirau că Cioran şi Ionesco nu erau francezi, că Eliade era român, sau că Tzara, evreu, se născuse în România. La Brâncuşi, nu au fost probleme asemănătoare. Vorbesc de persoane care îi citiseră pe cei meţionaţi mai sus, le cunoşteau opera, dar nu şi viaţa. Îmi dau seama că de multe ori, în zilele de azi mai ales, originea românească se ascunde din cauza unui complex datorat publicităţii proaste. Acest lucru este o dramă reală pentru români, deoarece este o renunţare la rădăcini şi, în plus, nu combate prejudecăţile care există şi sunt aplicate la modul general. La anumite persoane, bineînţeles. În mod clar, o carte ca „Pentagonul”  schimbă perspectiva cititorului spaniol. Cei cu care am vorbit mi-au spus că au fost impresionaţi să descopere că aceste personalităţi de care auziseră sau pe care chiar le studiaseră… erau români! Cartea a servit ca o formă de a lua contact cu un nou punct de vedere, unul necunoscut, reunind într-un mod natural România cu arta, cultura şi gândirea europeană şi spaniolă. Într-adevăr, cel mai mare impact l-a cauzat partea dedicată lui Cioran şi Spaniei. Este lucrul pe care l-au menţionat cel mai mult cititorii spanioli cu care am vorbit, împreună cu poemul „Pietre”, pe care i l-am dedicat lui Brâncuşi, la sfârşitul primului capitol.

George ROCA: Doamne fereşte, nu caut să pun întrebări tendenţioase sau cu încuietoare dar după câte ştiu… datorită aşa-zisei „cortine de fier” tezaurul cultural al multor ţări din Europa de Est a mai rămas încă, intenţionat poate (sic!), ascuns după aceasta. Credeţi că, scoasă la iveală, cultura acestor ţări va putea să se alinieze la cea a ţărilor cu tradiţie, sau va rămâne un fel de „elefant albinoid”, neînţeleasă decât în parte, prezentând doar curiozitate sau reprezentând un fenomen de natură exotică?

Héctor MARTINEZ SANZ: Pare greu de gândit, dar, deşi cortina de fier a căzut, aceasta mai mai există în unele conştiinţele culturale, atât din România cât şi din afara ei. Chiar expresia „ţările din Est” sau alegerea cuvintelor „persoană din Est” pentru a desemna un român, perpetuează conservarea unei frontiere, astăzi sub forma unei linii imaginare care separă, nu doar ţări, nu doar lumi, ci chiar universuri distincte. Aceste lumi sunt aici, dar încă nu s-au instalat în conştiinţa europeană ca şi cum ar aparţine ei. „Pentagonul” explorează această temă. Astăzi, cultura acestor ţări are acel aer exotic şi de legendă pe care l-au avut în Antichitate, Orientul sau Noua Lume, ca şi cum ne-am afla într-o eră „culturală” a descoperirilor. Bunul meu prieten, António Calderón de  Jesús, fondatorul  Galeriei Artejescal, este unul dintre exploratori… nu geografici, ci culturali, a acestei lumi noi, artistice şi culturale şi lucrează la un proiect extraordinar despre arta contemporană românească. De la dânsul am aflat multe taine despre această ţară minunată.

Pe de altă parte, traducerile în limba spaniolă a unor cărţi provenite dintr-o astfel de lume exotică, aduc noi opere la cititor care la început le priveşte ca pe ceva misterios…  fapt care le face şi mai atrăgătoare datorită magiei pe care o creează necunoscutul. În Occident, dacă spui Transilvania, răspunsul va fi Dracula. Prin Dracula nu se înţelege acelaşi lucru ca în România! În timp ce voi vă gândiţi la Ordinul Dragonului, restul Europei se gândeşte la lilieci şi vampiri. Asta deoarece în România, Dracula este un personaj istoric iar în Europa doar un produs al ficţiunii, fapt care determină dubla valorizare a figurii lui Vlad Ţepeş. Dar, toate acestea la un loc, dau culturii române un aer de legendă, de mit şi de mister, cu o forţă de atracţie foarte mare. Nu este ceva rău, sunt sigur de asta, atâta timp cât nu devine o imagine permanentă care să falsifice realitatea şi să termine prin a o înlocui. Ciudăţeniile care atrag atenţia nu mai sunt ciudăţenii dacă ajung să fie cunoscute în totalitate.

George ROCA: În Spania s-au stabilit în ultimii 20 de anii peste un milion de români. Dupa câte am înţeles nu există animozităti intre cele două grupări etnice. Unde o fi secretul acestei armonii?

Héctor MARTINEZ SANZ: Secretul este că… nu există nici un secret! Aproape toţi străinii care au ajuns în Spania împart cu noi acelaşi spirit deschis şi liber. Întotdeauna există neciopliţi, fără îndoială, cărora le place să facă paradă din ignoranţa lor, dar, în general, spaniolul acceptă cu dragă inimă pe oricine. Se spune că acest accept se datorează faptului că şi noi am fost un popor de emigranţi. Alţii susţin că, de-a lungul istoriei sale, în ciuda Reconchistei şi a expulzării evreilor, Spania a fost un teritoriu multicultural şi multietnic. Aici au coabitat popoare foarte diferite, fără violenţă. Mă refer la populaţie, la viaţa cotidiană a străzii. Spania a fost zonă de trecere, strategică, între continente şi ţări. Am auzit şi păreri care spun că graţie faptului că am fost mari descoperitori geografici nu ne este frică de ceea ce este diferit. În mod sigur, spanioli există răspândiţi prin toată lumea, în locurile cele mai neobişnuite. Toate acestea justifică  mai degrabă o curiozitate decât teamă sau respingere. De cum l-am cunoscut începem imediat să-l întrebăm pe cel străin de unde vine, ce se mănâncă în ţara lui, cum se poate ajunge acolo şi mai ales, care este cea mai bună perioadă a anului pentru o vizită turistică. Acest lucru este adevărat şi între noi, spaniolii. Aici, în Madrid, unde locuiesc, este foarte greu să găseşti madrileni autentici, „puri” cum spunem noi, deoarece toată lumea a venit la Madrid din provincie. Eu şi familia mea – care are rădăcini vechi în Madrid de mai multe generaţii – suntem o specie ciudată şi aproape în stare de extincţie.

Ospitalitatea şi generozitatea sunt embleme ale Spaniei şi, conform opiniilor a multora dintre prietenii mei străini, veselia, zâmbetul, încrederea, apropierea, îmbrăţişările şi sărutul sunt semne distinctive ale felului nostru de a fi.  Mai ales, felul călduros cu care salutăm până şi pe cel pe care tocmai l-am cunoscut, fără a da nici o importanţă originii sale. Această caldură spaniolă, în Berlin, Paris sau Londra, locuri pe care le-am vizitat, este rezervată numai pentru familie, prieteni, în mod exclusiv pentru relaţiile cele mai intime şi personale. Entuziasmul spaniol ajunge să fie chiar o problemă, pentru că celălalt nu înţelege ce tip de relaţie dorim de la el şi la început se arată foarte rezervat şi este chiar confuz. Umorul nostru negru şi fără rezerve, chiar vulgar câteodată, este destul de greu de înţeles. Îmi aduc aminte că o prietenă germană mi-a spus o dată că, atunci când fac o glumă, nu ştie dacă trebuie să râdă sau să se simtă ofensată şi să mă mustre. Aici se înţelege că noi nu suntem chiar atât de europeni sau ne găsim exact pe linia de frontieră a „europenităţii”.

Referindu-mă la imigraţia română în mod particular, nu ştiu dacă este vorba de o atitudine în faţa vieţii sau de modul de a o înţelege. Ştiu că există o armonie şi o conexiune aproape implicită pe care nici un eveniment izolat nu o poate rupe. Românii sunt cunoscuţi în Spania pentru rapida lor adaptare la limba şi obiceiurile noastre, atât la cele bune cât şi la cele rele, adică la numeroasele şi faimoasele noastre „mici vicii”.

George ROCA: Cartea dumneavoastră „Pentagon” a apărut la editura Niram Art din Madrid. Aţi avut o lansare cu oaspeţi de vază, atât spanioli cât şi români. Relataţi-mi câte ceva despre acest eveniment la care au participat personalităţi cuturale şi politice din Spania şi România? Puteţi să menţionaţi şi câteva nume?

Héctor MARTINEZ SANZ: Lansarea a avut loc în Salonul de Festivităţi al Centrului Cultural al Armatei, cunoscut şi sub denumirea de Casino Militar. Este o clădire frumoasă şi centrală, inaugurată în anii 1916-1917, cu o arhitectură modernistă, în faimosul bulevard Gran Via din Madrid. Când am fost anunţat că lansarea va avea loc acolo, am rămas fără aer… cu toate că nu eram la prima mea lansare de carte!  Şi mai mult, sala a fost plină ochi de public. Acela a fost momentul în care am înţeles că „Pentagonul” avea o importanţă mai mare decât i-o dădeam eu. În sală erau multe persoane pe care nu le cunoşteam, dar care mă salutau şi mă felicitau, chiar dacă nu se lansase cartea încă! Mai erau câteva minute până la lansare. Exista o mare expectativă, şi, prin ce am aflat apoi, cartea nu a dezamăgit pe nimeni. Din contră, chiar şi astăzi, în acest interviu, de pildă, ocupă locul central.

Printre persoanele prezente s-au aflat scriitori şi intelectuali de seamă precum: Fernando Sánchez Dragó, César Antonio Molina – fostul ministru al  Culturii în Spania, marele maestru Onik Sahakian, deputatul William Brînza – care a transmis un mesaj personal din partea primului-ministru al României, Emil Boc, generalul-şef al Reales Tercios – Manuel Fuentes Cabrera, Excelenţa Sa, doamna ambasador Maria Ligor, generalul Juan Rodríguez Hernández, preşedintele Centrului Cultural al Armatei, proprietari a mai multe edituri din Madrid… şi bineînţeles membrii Editurii Niram Art. Au mai participat: domnul Horia Barna, pe atunci director al ICR Madrid, şi, în cazul „Pentagonului”, editor… dar şi prieten, dl. Miguel Ángel Galan Segovia, locotenent-colonel  Reales Tercios şi director al Editurii Niram Art, Bogdan Ater, autor al imaginii care ilustrează coperta, sau pe Romeo Niram, care a avut generozitatea de a prefaţa cartea… Adevărul este că am simţit sprijinul tuturor şi, de aceea, această carte aparţine, câte puţin, fiecăruia dintre ei. Fără ei, „Pentagonul” ar fi fost doar un caiet de notiţe.

George ROCA: V-aş ruga să enumăraţi câteva din cărţile pe care le-aţi publicat până în prezent. Ştiu că sunteţi un fanatic al scrisului, fiind autorul a numeroase articole filozofice, eseuri, critică de artă, cronici literare…

Héctor MARTINEZ SANZ: Faptul că nu mă opresc din scris, fie vorba despre critică, articol, cronică, eseu sau poem, mi-a fost spus în multe ocazii. Totuşi, nu am avut niciodată impresia că scriu foarte mult, dar, dacă stau să mă gândesc, adunând articole şi prefeţe de cărţi publicate în reviste ca „Niram Art”, „Azay Art Magazine”, „A Parte Rei”, „Libreconfiguracion”, „Retrato Literario”, chiar şi în revista „Madrid en Marco”, sunt mai mult de 150. În ceea ce priveşte cărţile, mi-ai apărut până în prezent: romanul „Mihai şi Veronica”, cărţile de eseu „Pentagonul”, „Comentarii despre Unamuno”, cărţile de poezie „Conversos, antologie a unei poezii viitoare” şi „Antologie digitală”, pe lângă poeziile publicate în diverse reviste literare… La acestea, ar trebui adaugat angajamentul pentru „Humanometrie” şi o seamă de alte proiecte deja scrise dar încă nefinisate, ca şi diverse traduceri din franceză, italiană, portugheză sau engleză, fără a fi vorba de o traducere profesională. Este oare prea mult? Cred că dacă nu îmi ia din somn şi din timpul dedicat evenimentelor la care trebuie să particip, nu este prea mult. Altfel ar sta lucrurile dacă ar trebui să nu dorm sau să  nu mănânc… ca să scriu! Nu ajung până aici, ba din contră, citesc mai mult decât scriu, şi acesta este un semn bun.

George ROCA: După câte ştiu în ultimul timp aţi primit mai multe premii, printre care un premiu în Portugalia şi două premii româneşti la Madrid. Care a fost motivaţia acestora şi cine vi le-a oferit?

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, un total de patru premii: „Amicus Romaniae”, oferit de ICR Madrid pentru întreaga-mi activitate pe care am dedicat-o culturii române şi pentru „Pentagon”, „Premiul MAC 2010 Critică”, al Mişcării de Artă Contemporană din Portugalia pentru articolele mele de critică plastică publicate în diverse reviste, „Premiul pentru Manuscris al Concursului Eminescu” văzut de spanioli, dotat cu 6000 de Euro, al editurii „Niram Art” pentru romanul „Mihai şi Veronica”, la cea de a doua ediţie a „Premiilor Niram Art”, şi ultimul, foarte recent, trofeul primit în cadrul „Galei Celebrităţilor Româno-Spaniole”, Spania 2010. Sunt cam multe, recunosc, şi mă copleşesc. Premiile sunt întotdeauna bine venite şi sunt profund recunoscător pentru ele, dar… chiar dacă nu le-aş fi primit aş fi continuat acelaşi drum. Spun asta deoarece sunt mulţi care scriu doar ca să primească vreun premiu. Eu prefer ca premiul să mă ia prin surprindere, fără să îl caut, deoarece este un plus adăugat muncii tale pe care nu îl decizi tu. Juriul şi instituţiile sunt cei care decid dacă meriţi sau nu. Singurul lucru care e al tău, cu sau fără premiu, este să îţi faci munca ta cât de bine poţi. Dacă pe deasupra, vine un premiu, ceva în plus, este extraordinar. În schimb, să lucrezi pentru a obţine acest lucru, sau, mai rău, să crezi ca îl meriţi şi să îl ceri, te poate face să nu te îngrijeşti cum trebuie de munca ta şi corupe responsabilităţile tale. Pentru mine nu este nimic mai important decât ceea ce depinde de mine şi se  poate face cu mâinile mele.

Fără nici un fel de îndoială, premiile sunt o onoare, o recunoaştere a muncii tale, şi nu doar pentru că îţi este înmânat cu mare fast, în faţa unui public numeros şi a camerelor de televiziune, dar mai ales pentru că au existat înainte de această ceremonie persoane care s-au gândit la tine, au studiat activitatea ta, au recunoscut ca valoros ceea ce ai făcut tu şi au făcut publică decizia lor. Nu primeşti aplauze, ci generozitate, ceva care nu se poate măsura şi te umple de fericire. Şi cu atât mai mult cu cât eşti premiat alături de nume atât de importante ca Fernando Savater, Onik Sahakian, Julio Iglesias, Varujan Vosganian…

George ROCA: Am aflat că aţi fost numit directorul Departamentului de Critică, din cadrul „Institutului Brâncuşi” din Madrid. Ce reprezintă acest institut, cine îl patronează şi care sunt obiectivele sale de activitate?

Héctor MARTINEZ SANZ: În „Institutul Brâncuşi”, eu ocup un mic spaţiu… dacă ne gândim la tot ce reprezintă el. Este vorba de o viziune multidisciplinară şi internaţională despre artă şi cultură în general. Între obiectivele sale se găseşte nu numai  crearea unei  platforme de expansiune a artei şi artiştilor celor mai cunoscuţi, în colaborare cu mai multe instituţii, organisme şi spaţii culturale şi artistice, sau de uşă deschisă către persoanele anonime care sunt adevărate comoare ascunse, prin expoziţii, lansări, prezentări, dar îşi propune să fie şi o sursă de creaţie. Nu este suficient doar să transmiţi, pentru că esenţialul, dacă vorbim despre artă, este să creezi. Este vorba de un institut privat, susţinut financiar prin fondurile mai multor firme spaniole, cu adânci preocupări culturale, între ele, mai multe galerii de artă, două edituri şi o firmă de bijuterii.

George ROCA: Sunteţi director şi fondator al revistei „Madrid en Marco”. Ce reprezintă şi ce însemnă această revistă pentru dumneavoastră?

Héctor MARTINEZ SANZ: Am înfiinţat revista de artă şi eseu „Madrid en Marco” împreună cu Romeo Niram, dar, aşa cum am relatat mai înainte, după lansare  gestionarea ei a rămas în mâinile mele. Revista reuneşte cronici, critică, interviuri şi ştiri din întreaga lume culturală, cu aplecare specială asupra literaturii şi a artelor plastice. Promovează diverse evenimente ca de exemplu expoziţii de artă, recitaluri de poezie, prezentări şi lansări de carte, întâlniri cu autori, spectacole de artă scenică, pe lângă sprijinul pe care îl oferim, chiar în ceea ce priveşte, câteodată, şi organizarea.

Am colaborat  ca organizatori de evenimente cu Universitatea Complutense din Madrid, Espacio Niram, galeria „Nicole Blanco”, revista „Niram Art” şi alte reviste spaniole, „Centro Pro-Arte”, „ICR Madrid”, Ambasada României la Madrid, Garda „Reales Tercios” din Spania, galeria „Arttime”, editura „Niram Art”, „Casa Serbiei în Spania”, galeria „Artejescal”, „Teatrul de Hemoficţiune” din Barcelona, cu diverse cercuri de poezie, radio „Prodiaspora Internaţional”, şi, prin mai multe cicluri de video-conferinţe cu Muzeul de Artă din Craiova şi Centrul Cultural „Eugene Ionesco” din Slatina.

Filozofia din spatele revistei este de a oferi un fel de  ramă culturii din Madrid şi dinspre Madrid. Adică, nu se centrează doar pe evenimente din capitala spaniolă ci depăşeşte frontierele şi include în paginile sale artişti, instituţii, organizaţii din întreaga lume, şi oferă acoperire mediatică atât artelor plastice şi culturii care se formează în zilele noastre dar şi numelor deja recunoscute pe plan internaţional.

George ROCA: Credeţi în gruparea artistică şi literară creată în jurul pictorului Romeo Niram? Această grupare, pe care eu am numit-o „Gruparea Niram” – s-au găsit din păcate câţiva care au încercat să o conteste – cu toate că ea este vie, este foarte activă pe plan cultural şi traieşte prin spiritul celor care se consideră că fac parte din ea, oameni de artă, scriitori, jurnalişti… Eu, unul, mă simt foarte apropiat, şi mândru chiar, că pot să colaborez cu cei care o constituie neoficial (deocamdată! Sic!)!

Héctor MARTINEZ SANZ: Există o grupare, este adevărat. Dar „grupare” poate însemna şi o adunare de persoane care aşteaptă autobuzul într-o staţie. Dacă expresia „Gruparea Niram” ar însemna o grupare artistică sau culturală, am avea dificultăţi, deoarece, deşi este vorba de scriitori, artişti, jurnalişti…nu există un unic stil comun, nici motive sau tematici care să unească diferitele manifestări ale posibililor membri. Există, în schimb, drumuri diferite care se intersectează şi care au direcţii diferite.

Espacio Niram este ca o intersecţie de drumuri, pe unde trece multă lume, unii rămân, alţii se opresc pentru ceva timp şi alţii dispar repede şi trecerea lor rămâne neobservată. Ca grupare, este flexibilă şi dinamică. De aceea, dădeam exemplul staţiei de autobuz, unde la fiecare oră, sunt alte persoane, cele ocazionale şi cele obişnuite, deşi vorbim de aceeaşi staţie şi acelaşi autobuz. Câteodată suntem… eu şi Fabianni Belemuski, cei care organizăm un eveniment, altă dată, Romeo Niram şi Bogdan Ater, dar asta nu înseamnă ca în alte ocazii să nu poată să fie Romeo şi cu mine sau cu Fabianni, Bogdan, Tudor Şerbănescu, sau cu Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Elena Zamyslova, Tales Jaloretto, Diego Vadillo Lopez sau Dan Caragea.

Mai degrabă se aseamănă cu un salon de bal, unde, dansând, schimbăm perechea în ritmul muzicii care se schimbă şi ea, chiar dacă, din afară părem a dansa o horă. Romeo Niram, aşa cum mi-a spus de nenumărate ori, se simte unul printre ceilalţi. Trebuie să recunosc, în schimb, că eu niciodată nu aş îndrăzni să mă consider la înălţimea lui. De aceea, sunt numai urechi – eu, care sunt cunoscut pentru cât de mult vorbesc – fiind atent la propunerile şi sfaturile lui, atât în ceea ce priveşte cultura cât şi când jucăm şah.

Oricum, în ceea ce mă priveşte, mă uneşte mai mult prietenia, în sensul pe care l-am menţionat mai înainte, ceea ce presupune o mai mare implicare din partea mea cu cei pe care îi numesc prieteni. Există un sprijin mutual, bazat pe prietenie şi respect  reciproc. Se spune că singur nu poţi face nimic, cu prieteni poţi face totul!

George ROCA: Ce proiecte de viitor pregătiţi?

Héctor MARTINEZ SANZ: Cele mai clare proiecte, pe termen lung, sunt „Humanometria” şi să ajut la consolidarea „Institutului Brâncuşi”, aici la Madrid. Pe de altă parte, recent, am devenit editor în Spania al cărţii de poeme a Mariei Teodora Miclea, „Şi îngerii plâng”, ediţie bilingvă, ilustrată şi îmbunătăţită. Colaborez deasemenea la promovarea cărţii „Gomez de la Serna era trotskist”, al lui Diego Vadillo Lopez, carte căreia i-am scris prefaţa şi care va apărea în primavara aceasta, la editura Niram Art. Cam asta ar fi pentru astăzi. Mâine mai vedem ce va fi…

George ROCA: V-aş ruga să trasmiteţi câteva cuvinte cititorilor români de pretutindeni.

Héctor MARTINEZ SANZ: Dacă îmi permiteţi, aş vrea să dau un sfat: să se gândească la faptul că viitorul nu este încă scris şi că trecutul nu trebuie să îi condiţioneze, ci, aşa cum zicea Antonio Machado: „călătorule,/ există doar urmele tale,/ drumul şi nimic mai mult,/ călătorule,/ nu există drumul,/ drumul se face mergând, (…) călătorule,/ nu există nici un drum,/ ci doar stele în mare/”. Între timp, îi aştept aici, la Espacio Niram, dacă doresc… să ciocnească un pahar cu mine.

George ROCA: Chiar dacă mă aflu la mii de kilometri de Madrid, de Espacio Niram şi de dumneavoastră… unul dintre ei voi încerca să fi şi eu… Până atunci, ca semn de prietenie, vreau să citez un dicton latin care vi se potriveşte: „Hectora quis nosset, si felix Troia fuiset?”* care în româneşte s-ar putea traduce „Cine l-ar fi ştiut pe Hector, dacă Troia ar fi fost fericită?”, sau mai bine zis… „Cine l-ar fi cunoscut pe Hector, dacă românii ar fi fost fericiţi la ei acasa?”. Hector Martinez Sanz… Amicus Romaniae, vă mulţumesc în numele compatrioţilor mei aflaţi pe pământul spaniol.

—————————————————————–

* Publius Ovidius Naso, TRISTELE (IV, 3, 75)