Cred că sunt departe,
unde dorm caii în picioare
de pază nopţii
hrănindu-se cu dimineţi.
Chiar mergând pe drumul de sare
de mi se macină sângele
şi-mi rămân amprentele înlăuntru,
nu mai pot da nume tăcerii
în care neobişnuitul devine obişnuit.
De m-aş părăsi o clipă,
n-ar mai rămâne decât o dâră de lumină
şi umbra unui copac
care se întoarce retezat la viaţă.
Întors voi pune capul pe însingurare,
îmi voi aduce caii înapoi,
îi voi pune să tragă
între hulubele timpului
pe drumul de cretă
spre paradis.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.