Si eu sunt important !

    “Mă întreb : După mine de ce nu vine, pentru că şi eu sunt important ?!” Este dilema unui băieţel de numai cinci ani rămas singur în sala de grupă a unei grădiniţe după ce toţi colegii săi au fost luaţi acasă de către un părinte, un frate sau un bunic. Pe el nu l-a luat încă nimeni fiindcă părinţii sunt mult prea ocupaţi pentru a mai îndeplini şi această sarcină, iar bunica…bunica nu a venit nici până la această ora târzie.

    Astfel se întâmplă cu destul de mulţi copii ai  grădiniţei. Această formă de abandon mascat este o practică uzuală în ultima vreme în rândul părinţilor, care cu multă uşurinţă deleagă sarcinile părinteşti bunicilor, rudelor apropiate, bonelor şi de ce nu, grădiniţelor cu program de doisprezece ore sau cu program săptămânal.

    Ei sunt părinţii care după orele de program fac mai întâi un rond prin magazine achiziţionând „noutăţi”, părinţii care au două locuri de muncă , părinţii care visează mai întâi o carieră, părinţii care pleacă în alte ţări la lucru furaţi de mirajul unui câştig mare într-un timp scurt, punând propriul copil pe planul al doilea.

    În opinia mea, sunt persoane nepregătite pentru rolul de părinte, imature din punct de vedere afectiv. Pentru toţi aceştia ţinta supremă este banul, bunăstarea lor materială, deşi nu recunosc şi obişnuiesc să adauge ca într-un soi de justificare în faţa semenilor: „O fac mai ales pentru copii , pentru viitorul lor“. Nici unul dintre ei nu se gândeşte la bunăstarea relaţiilor afective dintre soţi, sau şi mai grav, dintre părinţi şi copii.

    O relaţie pe care nu o cultivi, nu o întreţii şi nu o alimentezi cu dragoste, afecţiune, se va răci, se va estompa în timp pâna la dispariţie. „Timpul le rezolvă pe toate“, ne surprindem spunând cu o undă de resemnare, aşteptând ca el, timpul, să facă ceea ce noi, oamenii, nu suntem capabili. Numai că rezolvarea propusă de trecerea timpului nu este întotdeauna în favoarea şi beneficiul familiei sau al copilului. Acesta este un motiv mult simplificat, făcând parte din paleta celor care duc la destrămarea cuplurilor şi înstrăinarea copiilor de părinţi.

    Ce-i trebuie unui copil pentru a creşte? Mâncare, odihnă, sănătate. Sunt condiţii primare, fiziologice, care cu puţin efort, pot fi îndeplinite de oricine. Ce nevoi are un copil pentru a deveni OM? Nevoia de dragoste, apartenenţă, securitate, ordine şi frumos, adaptare, nevoia de stimă şi apreciere valorică, de autorealizare. Nevoia de  a se simţi şi de a fi important pentru familia sa.

    Această paletă de trebuinţe va da coloratura personalităţii adultului de mai târziu. De aceea asigurarea şi îndeplinirea lor este misiunea strictă a părinţilor şi nu poate fi lăsată la voia întâmplării, în seama unor factori de cele mai multe ori perturbatori ori în seama unor bunici împovăraţi de greul traiului cotidian, obosiţi, blazaţi şi fără speranţă pentru ziua de mâine. Când fac asemenea afirmaţie mă gândesc la faptul că modelele negative de abordare a vieţii vor fi „copiate” de copii în detrimentul celor optimiste, echilibrate, a celor care încurajează competiţia şi cunoaşterea.

    Viitorul nostru se profilează în calitatea tinerei generaţii, a copiilor de astăzi. Dacă îi înşelăm vom fi la rândul nostru înşelaţi, dacă îi neglijăm vom beneficia de acelaşi tratament, dacă îi abandonăm, mai devreme sau mai târziu vom fi răsplătiţi cu aceeaşi monedă. Bunul şi înţeleptul român are o vorbă: „Cum îţi aşterni, aşa dormi !”. Poate este momentul să ne gândim cât de liniştit dorim să ne fie somnul, cât de blândă bătrâneţea?

    „Părinţii mei lucrează până la ora zece. Vin acasă când eu mă culc” – a fost replica băieţelului ce m-a readus în prezent, faţă în faţă cu întrebarea ce plutea în aer şi pe care eu nu am îndrăznit să o pun, poate pentru că îmi era teamă de acest răspuns. Nu-mi amintesc să mai fi trăit vreodată acest sentiment. Pentru prima oară nu am găsit cuvintele potrivite. Îmi era teamă să nu-l mint din dorinţa de a-l alina. Matur şi realist cum este, cu siguranţă ar fi sesizat înşelătoria din glasul meu, pierzându-şi încrederea în mine.

    Am tăcut amândoi. În minte mi-a venit un crâmpei dintr-o poezie, un dialog dintre un tată şi fiul său, un posibil dialog dintre mulţi părinţi şi fiii lor:

M-am pensionat de mult şi băiatul meu a plecat de acasă.

L-am sunat deunăzi, într-o după-masă.

I-am spus „Aş vrea să te văd, dacă n-ai alt program”

Mi-a zis „Cu drag, tată, dar am şi eu ceva în plan,

Vezi tu, slujba cea nouă… şi copiii au gripă,

Dar mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, în pripă”

Când am închis, mi-am dat seama şi mi-a fost ruşine,

Că într-adevăr s-a făcut mare şi e exact ca mine.

Băiatul meu cel drag este la fel ca mine.

***

-Când vii acasă, fiule?

-Nu ştiu, dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.

(„LEAGÃNUL  PISICII” de Harry Chapin)

Daniela LAZÃR

Director

Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 3, Timişoara