Deznebunisem de tot în gară când beam
amândoi vin şi iubire din acelaşi bidon.
Timpul se lipise la loc pe tăietură ca şi cum
ar fi fost mereu al nostru întreg, roşu aprins,
scânceam şi te beam, supuram de iubire,
timpul dracului!
Venisem din sud şi te aşteptam dinspre nord
să ne ciocnim la jumătate să nu scape niciunul,
două trenuri deturnate cu mecanici orbi
defecte de atâta lipsă de celălalt.
Bea-mă şi tu, Greta, îţi şopteam,
ia-mă din mine şi bea-mă.
Nu mai ştiu ce artişti au cântat, a fost bine,
îmi amintesc doar tichia şi sarafanul africanului,
îmi făcea cu ochiul când îţi mângâiam coapsa
şi împingea încet pianul din hardbop în cool până
mă trezeam şi lăsam puţinul aer dintre noi să respire
(abia atunci mă priveai, frumoasă de dragoste,
fredonai hai-bea-mă/hai-nu-sta/hai-şi-ia-mă).
Da, şi noaptea fânului încă viu al dumbrăvii,
goange foşnind spre magnetul cărnii ce sfârâie,
victime colaterale ale amorului în natură
şi dimineaţa aromei părului din părul meu,
ultimele guri de tămâioasă şi de iubire
să ne ţină de sete şi de miracol până totdeauna.
Apoi trenurile noastre au pornit scârţâind
mânate fiecare de câte o jumătate de pianist negru
împleticite spre nord şi sud să mimeze
o sumă de mici ciocniri locale de rutină,
timpul dracului…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.