ei o credeau femeia cu
o mie de fețe dar
avea buze de 20 de ani privirea de
30 și vocea încremenită
trupul îi era albastru
îngropat în stâncă
și o strigau natasha
pe atunci o credea încă vie
în epoca aceea incendiară a
zilelor albe doar
pleoapele o mai strângeau
o strângere
care aducea mai mult a vânt de primăvară ea
se dezmorțea de parcă s-ar fi rupt din crisalidă și
cobora treptele sobră ridicându-și voalul cernit
nici nu știa că el a murit
înecat
în florile de nufăr
își privea fața.
da.
mumia asta albastră a reușit
până la urmă să o încătușeze.
zang zang zang
erau pașii ei
uneori câinii reușeau să-i
roadă
o parte din lanțuri
câteva cranii parcă îi zâmbeau
când lăsa umbra lasciv să se amprenteze
peste morminte atât cât să își mai
aducă aminte…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.