De ce mi-ai dat, Doamne, temniţa aceasta
şi trupul acesta cleios? – întrebă melcul
dinăuntru cochiliei de os – veşnic în beznă
mă nasc, procreez, las câte-o urmă şi mor…
De ce nu mi-ai dat, Doamne, aripi de înger
să zbor?
Omul trecu peste dânsul cu talpa, mergând
mai departe – sfărmă mai încolo-n călcâie
capul bătrânului şarpe – care ieşise din locu-i
ascuns – Mulţumesc, Doamne, şopti melcul,
pentru răspuns!