Era o vreme când oamenii
Nu cunoşteau mersul lucrurilor …
Învăţau unii de la alţii,
Se dezmeticeau cu timpul,
Încât rănile şi durerea
Puteau fi evitate
Cum o fac copiii .
În locurile unde trăiau
Îşi clădeau împreună existenţa .
Fiecare îşi păstra secret visul,
Îşi încropea adăpostul
Şi furau focul în inimile lor.
Noi umblam singuri
Prin pădurile şi ierburile periculoase.
Gândurile împingeau orizontul departe.
Căutam urmele tale, implorând un zeu
Să mi te scoată in cale.
Nici nu ştiu câte nelinişti
Ai strâns în braţele tale
Când vânai cu adevărat
Urma umbrei mele.
În ochii tăi cobora tot cerul
Şi mă aşteptai în genunchi
Să-ţi număr stelele din poală .
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.