Filmul pe care-l văzuseră împreună îi apropiase parcă mai mult. Pășeau amândoi pe aleea parcului îmbrăcat în veșmintele galbene ale toamnei. Ascultau foșnetul pașilor pe covorul așternut înaintea lor și se îndreptau spre banca singuratică ce părea că îi așteaptă.
-Vorbește-mi despre părinții tăi, îl rugă ea.
Se așezară și un timp își auziră numai respirațiile. Cerul, aproape senin, își arăta culorile crepusculare. Mâna ei se odihnea în mâna lui. Ca întotdeauna, mâna ei era caldă, pe când a lui înghețată, deși nu era decât o răcoare târzie de toamnă. Bărbatul tăcu un timp, apoi spuse:
-Părinții mei… Au plecat de mult, dar încă mai trăiesc, undeva înăuntrul meu, așa, ca rădăcinile unui copac. Fără ei nu aș fi putut coborî până în visul acestei vieți. Cândva am fost prea aspru cu ei. I-am alungat, atunci când durerile sortite mie pe lumea asta se împlineau. Au plecat, fără să întrebe sau să ceară nimic, așa cum numai părinții pot pleca. Pe atunci nu știam cât rău îmi fac mie astfel. Apoi, după o vreme, lipsit de rădăcinile copacului meu, îndelungatele rătăciri la care mă condamnasem singur m-au adus până în clipa înțelegerii. Nici un copac nu poate dăinui fără rădăcini. Rodul lui ar fi doar uscăciune fără umbră. Pentru că ei, părinții, dormindu-și somnul pe care cu toții îl numim de veci, sunt acolo, așteptând blânzi și iertând tot, așa cum numai morții o pot face. Trăiesc înainte, în noi, ca și cum am fi deja viitorul lor…
Vântul adia ușor și în palma ei mâna lui se încălzise. Ascultând foșnetul vântului, bărbatul își aminti:
-N-am înțeles că tata trăiește în mine decât în clipa când, jucând o partidă de table cu un prieten, m-am simțit eu însumi a fi tata, așa cum el juca table cu prietenul lui. Sau citind o carte, la lumina slabă a unei veioze, în miezul nopților de iarnă, așa cum făcea și el. Ori când fuma liniștit la ceas de citit ziarul și de ascultat radioul, sorbind încet din paharul lui zilnic de vin. Erau ceasurile păcii și am înțeles abia atunci starea de iertare. Pe mama o simt ori de câte ori mă apuc să pregătesc ceva de mâncare sau când fac curățenie. Nu știu cum fac ei, dar sunt întotdeauna acolo… Somnul, asta cred că e cheia. Câteodată îi visez și atunci mi se întâmplă mai totdeauna lucruri ciudate. Dar cred că dacă nu i-aș fi primit în mine cu totul, cu inima deschisă de iertările lor, nu s-ar întâmpla toate lucrurile astea ciudate. Nu știu dacă mă poți înțelege, sunt numai niște fragile urme ale unor ființe dispărute și totuși vii.
Femeia tăcea. Își amintea cum trăise propria ei copilărie, izolarea de părinți, neînțelegerile și lipsa dureroasă a ceea ce s-ar fi putut numi dragostea lor. Fuga ei, căutările prin iarba proaspătă și flori, în lumina lacrimilor cristaline ale vacanțelor de vară. În seara aceasta, ascultându-l pe omul de lângă ea, impresia asta se lăsa aproape uitată. Mâna lui îi transmitea parcă un gând care nu-i mai trecuse niciodată prin minte. În felul lor, atât cât putuseră, părinții ei, rădăcinile de care îi vorbea el, existau. Cu grija pe care abia acum o simțea, de undeva, din neștiutele zone ale uitării, cuvintele lui o făceau să simtă, asemenea lui, iertarea părinților. Revoltele, răbufnirile tinereții care demolează pentru ca mai apoi să zidească, ațipiseră în această clipă a toamnei. Nu o mai dureau. Lumina unui gând al iertării își așeză aripile pe umerii ei. Da, poate că el avea dreptate, cheia ar fi putut fi somnul. Nu acela numit de toată lumea cel de veci, ci doar somnul zilnic al nopții. Poate asta e adevărata trezire a sufletului. Se gândi la cimitire, la pacea florilor crescute în voie printre lespezi și cruci de piatră. Părea că o zăpadă nouă, curată, albă, le acoperă deodată, la fel, pe toate. Se întristă. Bărbatul simți că tristețea lui, amintindu-i de părinți, se lăsase purtată până la ea. Știa doar că este tristețea care dă putere și viață, în clipele ei cele mai adânci, când îngeri nevăzuți își fac simțită lucrarea.
-Am să-ți fac o mărturisire, spuse el. Când eram copil, ori de câte ori priveam pe cineva dormind, aveam senzația că îi pătrund visele și omul se trezea. Aproape întotdeauna era furios, ca și cum trezirea datorată ochilor mei l-ar fi durut. Pe când eram copil am îndurat multe pedepse, dar asta m-a făcut să înțeleg că în mine era ceva care îi îndepărta din pacea viselor lor. Poate nu-mi doream decât să mă ia și pe mine cu ei în călătoriile lor, poate mă simțeam un copil neiubit, respins, nu știu… Într-o tabără, când aveam doisprezece ani, m-au pus într-o noapte să fac de planton. Am exersat iar puterea privirilor mele și bineînțeles că am făcut-o cu toată ciuda de care eram în stare la vârsta aceea. Copiii cu care eram acolo s-au tot răsucit în somn, unii au început să vorbească în vise, alții s-au trezit. Norocul meu a fost că m-a înlocuit cel de după mine. Când am alunecat în somnul meu, mă simțeam privit de ochi răi, care îmi cerșeau numai mie întregul lor somn. Pe vremea aceea mintea mea era încă un cristal neșlefuit, neclar.
Bărbatul tăcu, oarecum încurcat. Nu mai vorbise niciodată cu nimeni despre asta, dar seara de toamnă, odată cu șoaptele vântului și capul ei rezemat pe umărul lui, îl făcuseră să simtă din nou iertarea celor nevăzuți. Vinovăția pe care o purtase ani lungi cu el se stingea abia acum.
Au plecat împreună pe aceeași alee lungă, acoperită de frunze aurii. Soarele asfințea, violet ca în orice toamnă, iar bărbatul înțelese că destinele se pot împlini cu adevărat numai prin oameni.
Somnul, ca o cheie. Ca un magic balsam, locul fără timp al refacerii. Somn al florilor, somn. Abia apoi, încărcat de vise, să te scufunzi, iar și iar, în oceanul de timp. Vise care îndepărtau timpul ce poate fi măsurat, tic-tac-ul implacabil ca o sabie simțită mereu deasupra capului. Starea de lipsă a greutății corpului. Chipuri întâlnite deodată, ivite dinăuntrul ființei, cunoscute, amintite după legi nepământene, nedescoperite de oameni. Și totuși, realitatea era foarte adevărată acolo, în locul acela nebănuit în timpul zilei. O altfel de viață, trăind independent, fără controlul minții, desfășurându-se după alte reguli, în care se făceau simțite numai vagi asemănări cu cele trăite zilnic. Credea în semnele sau semnalele primite, i se păreau a fi un fel de a descoperi taine încă ascunse. Oameni cu chipuri dintre cele mai bizare se iveau pe ecranul vederii somnului său. Îi trebuise multă vreme să afle că izvorul viselor era sufletul său, nu un spațiu cosmic numai al lui. O lume prin care simțea că mai călătorise cândva, în alte vremi, din care păstra doar crâmpeie de care încă avea mare nevoie. Nu știa decât că în fragmentele acestea se află întregul ființei sale. Explora cu mult curaj și cu timpul își dădu seama că în lumea aceea, paralelă cumva, nu avea dorințe. Nici cuvinte, nici gânduri, pentru că se simțea a fi doar un gând pur, fără obstacole.
O evadare din toate cuștile vorbelor oarbe, ca din lumea unor păsări lipsite de aripi. Acele cuvinte ar fi putut alcătui o poezie sau ar fi putut servi la scrierea unei declarații oficiale de război. Aceleași simple cuvinte, dar strângând în cercul lor de vibrații gânduri născocite de ceva simțit a fi rău. Dintr-un fel de neagră libertate a răului. Până la urmă, cuvintele erau libere, zburând prin lume însuflețite numai de un gând. Și poate nimeni nu înțelegea mai bine ca el transformarea pe care o aducea folosirea lor. Și limitările, desigur. Pentru asta trebuise doar să plece din dorințe, cuvinte și gânduri. Pașaportul necesar nu era altul decât obișnuitul somn.
Aici putea zbura liber, neîngrădit. Nimic din ceea ce ar fi putut părea apăsător nu exista. Nici senzațiile foamei, ale frigului și mai cu seamă ale spaimei. Nu era decât un vizitator al muzeului în care se adunaseră toate senzațiile, chemări din adâncuri pe care nu se sfia să le afle. Ceea ce era mai straniu, sau așa i se părea lui, era că ființele, părinții, prietenii, oamenii, erau cu toții bucuroși, dornici să-l primească. Se simțea ocrotit și călăuzit, chiar dacă unele chipuri erau urâte sau necunoscute. Înțelegea că erau fragmente ale sinelui său, că își săvârșeau menirea pentru el. Pe unii din ei îi întâlnea uneori pe stradă sau prin magazine. În mod ciudat, știa că și ceilalți știu. Și la fel de sigur era că cei din vis știu cum să repare uitarea celor care păreau să doarmă trăind. Odată, un chip îi aminti de copilul pe care nu reușise să-l trezească în noaptea când fusese planton în tabără. Atunci asta îl enervase teribil, dar copilul acela de o vârstă cu el dormea ca un înger, ca și cum nu i-ar fi păsat de puterea lui de a-i pătrunde visele privindu-l adormit. Copilul se schimbase, anii îl maturizaseră și bărbatul află astfel cum se schimbase el însuși. Când s-au întâlnit, a fost un fel de recunoaștere, un minut al înțelegerii.
Discuția din parcul toamnei îl răscolise și se gândi îndelung la toate. Pașii lui își rostiseră rugăciunile sub cer, ani îndelungați. Acum i se părea că rugăciunile îl poartă și se lăsa dus în voia lor.
Viața nu fusese blândă cu el, dar asta se petrecea poate din cauză că nici el nu fusese blând cu viața. Un războinic adormit se trezea furios la cele mai mărunte prilejuri, o neîmpăcare cu cele câteva legi strâmte, care i se părea că-i limitează libertatea, îl aprindea cu o scânteie și nu o dată primise lovituri, palme adevărate și pumni grei. Aflase atunci că el însuși le dăduse, cu mult înainte de uitare, fără să se gândească la urmări. Învățase să tacă, clocotind în el însuși, adăpostindu-și furiile sub numele unui funcționar șters. Și totuși, iertarea, odată cu iluminarea înțelegerii, îi fuseseră dăruite de părinții călătoriți din lume. Tocmai ei, cei care îl respinseseră, îl pedepsiseră, alungându-l, apoi alții? De ce, nu-i spusese nimeni niciodată, deși simțea că toate se petrecuseră doar din pricină că le privise somnul într-un fel deosebit.
Din clipa aceea, starea de pace nu-l mai părăsi și înțelese că i se oferise ceva mai de preț decât cheia vindecării. O salvare din pedepse, care apare întotdeauna când este chemată. Înțelese că o singură frunză galbenă a toamnei, adusă lângă vise, le poate schimba. La fel și o floare, o pisică ori un cântec. Visele ar fi părut abia atunci cărți încă nescrise sau încă necitite. Numele salvării putea fi acela de iertare, iar el primise numai harul de a le-o dărui altora.
Se simțise la început copleșit. Oricât ar fi dorit să vindece lumea întreagă de violență și răzbunări, înțelese că nu poate. Dar putea să schimbe ceva pentru cei apropiați, aduși în calea lui poate numai ca întruchipări ale amintirilor visate. Îi chema, fără să-și fi dat seama, așa cum o făcuse în copilărie, când tulbura somnul celor ce dormeau. Pe vremea aceea îi ruga pe cei dragi să-l primească în visele lor, din care, înainte de a dormi, fiecare îl alungase.
-Trezește-te, omule, nu ne părăsi acum!
Vocea era fermă și zgâlțâirile trupului îl dureau. Un accident ca multe altele, doar atât. Doctorul, în halatul lui alb, părea să fi coborât din visele pe care le traversase. Da, omul acela se zbătea din toate puterile lui să-l redea vieții. În visul vieții, iar și iar… Se străduiseră să-l readucă în simțire cu un defibrilator. Lângă pat, îi auzea sunetul ritmic, după bătăile inimii lui.
Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, se gândi în clipa aceea. De fapt, nici o faptă nu rămâne fără urmări. Nici un cuvânt, nici un gând. Poate nici visele, deși știa că sunt adevărați doctori ai sufletului. Chemase, atrăsese acest accident, căderea, lovitura, celelalte fracturi.
Pe patul de spital, înfășat în gips, era încă neliniștit. Doctorul, grăsuț, cu părul cărunt, îl privea peste ochelari înguști.
-Trebuie să trăiești, ce naiba, ești un bărbat în floarea vârstei, mai ai încă multe de făcut… Știi că timp de cinci minute ai murit?
Nu, nu murise cinci minute, doar călătorise. Știa atât de bine încât doctorul acesta de picioare rupte n-ar fi putut înțelege. Nu cinci minute, ci poate cinci vieți, dincolo de minutarele oamenilor, cunoscându-și prietenii dragi, rudele și chipurile celor care trăiau odată cu el în spatele cortinei pleoapelor, nelimitate de timp. Nu-l asculta pe doctor. Ce ar mai fi putut face, ce alte rele și lovituri ar mai fi trebuit să cunoască? Nu. Era mai bine să plece în somnul nesfârșit, în sufletul nesfârșit, odată ce-l aflase și se putea recunoaște în toate făpturile întâlnite dincolo de vedere.
-La ce bun, doctore? șopti bărbatul. Să trăiesc, îmi spui… Viața și timpul, totuna… Ca și cum a rămâne închis într-un singur chip, purtând cu mine atât de puține gesturi cu adevărat importante, și astea uitate în cele din urmă, s-ar putea numi a trăi… Orice fel de dorință, orice cuvânt și chiar fiecare gând pun peste făptura mea coji și straturi care mă înrobesc cu cât sunt mai dăruit lor… De ce? Cunosc, doctore, prea bine lumea tuturor chipurilor… Singurătatea nopții de aici mă face să mă simt judecat pentru vinovăția de a-mi fi limitat veșnicia la acest trup. La aceste mărunte dorințe, ambiții și cuvinte în care se ascund oamenii… Îmi vei spune și dumneata că aș fi putut să las pe lume un fiu pentru viitorul trecutului meu… Vreau doar să dorm, doctore. În felul acesta nu sunt judecat, ci numai primit… Trebuie să învăț să-mi uit uitările, doctore.
-Omule, lasă-mă în pace cu filosofia asta ciudată! Eu am o treabă de făcut aici, acum și am să o fac fie că vrei, fie că nu vrei. Ești om în toată firea, învață să dăruiești firimituri porumbeilor, ceva de mâncare celor în nevoie, să alini cum poți durerile și să te simți îmbrățișat de lumină, de iertări… Pe urmă, când vei fi aflat bucurii simple ca seninul cerului, mai gândește-te…
-Nu, doctore, știu, nu înțelegi, tocmai pentru că ai de făcut treaba de aici. Ai ales limitele destinului dumitale așa cum ți-a fost îngăduit. Mie mi-a trecut de mult… A fi, a trăi, este numai uitare: a nu ști, când de fapt știi… A dormi, chiar somnul de veci cum îi spun ei, e întreaga amintire, călăuzită de nesfârșirea luminii… Nu visezi niciodată, doctore?
Doctorul îl privi cu atenție. Visa, desigur, dar mai totdeauna se întâmpla să primească sfaturi pentru cazurile lui cu probleme grave. Nu știa de unde veneau, dar se simțea mereu mulțumit și nu greșise niciodată urmând sfaturile venite din somn. Omul ăsta cu piciorul pus în gips, părea să știe despre el un lucru mult prea personal. Ca și cum ar fi pătruns în visele lui, ca și cum le-ar fi citit. Asta îl surprindea cu adevărat, deși, altfel, doctorul se simțea mai totdeauna stăpân pe el.
Și atunci, ceilalți? Fata cu palmele calde, oamenii, copiii, restul? Poate că doctorul avea dreptate. Poate că erau în preajma lui doar cei cărora cândva le furase fără voie somnul, cei în visele cărora se infltrase ca un copil fugit de acasă și ascunzându-se de cei care îl căutau. O poznă, e adevărat, dar cei care îl căutau îl iubeau. În clipa aceea de imobilitate, bărbatul simți că ar fi trebuit numai să coboare ceea ce descoperise deja dincolo în lumea acestui timp. Doctorul avea poate menirea să îi fie prieten aici, în spitalul lui, sau în locul în care trebuia să învețe micile bucurii… Părea simplu. Bărbatul privi noptiera de spital pe care se aflau câteva flacoane de medicamente. Gipsul care îi țintuia piciorul îl hotărî: va dormi, va dormi și apoi, după externare, va deveni un veritabil colecționar de somnifere. Pentru a readuce somnul celor de la care îl furase fără să știe. Somnul acela era numai al lor, ca și visele în care îi întâlnise pe toți.
Da, sugestia fusese bine plasată, va trebui să trăiască. Nu era altă cale și de fapt alegerea fusese a lui, nu a doctorului. Se vindecase, mergea din nou normal, liber. Se dedicase studierii plantelor, esențelor și celorlalte substanțe hipnotice, culegând date de peste tot, preparând și înghițind tot felul de preparate distilate cu calm și răbdare. Nu pățea niciodată nimic, doar visele îi erau din ce în ce mai clare. Culegea plantele. Așteptă doi ani ca anumite semințe să încolțească, să crească și să înflorească. Apoi, pe lună plină, așa cum învățase din cărți vechi, prepara esențele. Mica lui distilerie se umplu de sticluțe care conțineau deopotrivă somniferul Julietei și cucuta lui Socrate, alături de balsmanuri și licori încă secrete. Purtau, impregnat în moleculele lor, gândul iertărilor și de aici venea întotdeauna o salvare. Somnul, aceasta era de fapt taina căutată, iar dincolo de somn poate chiar elixirul morții de care se temeau toți. Nu somnul de veci, ci visele eterne, asta își dori să descopere bărbatul.
Doctorul îi deveni prieten. Se regăsea pe deplin când omul acesta îi recomanda cele mai ciudate leacuri. Păreau să fie aproape alchimice și rezultatele vindecărilor se vedeau imediat. Pe doctor nu-l mai interesa prea mult sursa, izvorul acestor cunoștințe. Avea însă deplină încredere în prietenul lui, care-i pătrunsese tainele viselor. Doctorul căuta de fapt ajutorul unor făpturi care știau, atunci când nu putea găsi remediul potrivit. Se întrebase de multe ori de ce se folosea în multe tratamente somnul, cu sedative ori fără, ca și cum misterul s-ar fi aflat în starea aceasta deosebită a vieții, dar fără de care viața însăși n-ar fi putut exista. Înțelegea, văzându-și pritenul atât de pasionat în prepararea licorilor lui, că plantele i se dăruiau, cu viețile lor și tot ceea ce aveau mai bun, doar pentru a ajuta. Un transfer, o schimbare pe care doctorul îl simți a fi un fel de dragoste de dincolo de lume. Plantele tânjeau către altceva și magicianul acesta reușea să le ajute. Renunțările prietenului său la dorințe, la cuvinte și uneori gânduri, îl transformaseră într-o călăuză pentru el, un biet căutător al vindecărilor neștiute. Bărbatul cu piciorul rupt era deja un călător obișnuit printre acele ființe și doctorul îl urmă. Sorbind ceaiuri preparate după metode secrete, vorbeau întotdeauna atât de sincer, încât femeia cu palmele calde îi privea așa cum o mamă își vede copiii. Doctorul și el deveneau parcă frați, ca și cum în bărbatul acela s-ar fi aflat nu numai un singur om, ci mai mulți.
Misterul pe care îl aflase omul acesta, prin ocrotirea părinților atoateiertători, călăuze din spații lipsite de timp, i se părea acum doctorului ceva știut dintotdeauna. Pentru că viețile și morțile tuturor erau în același fel și ale lui însuși. Un culoar, o punte de legătură între aici și acolo, între o stare și cealaltă de viață, știind bine că numai visul trece peste materia trupului, revigorându-l cum nimic altceva n-ar fi putut să o facă. Această simplă lecție, primită în somnul fiecărei nopți. Numai cel care nu a zidit niciodată un asemenea pod se poate simți cu adevărat nefericit. Era atât de clar, dar ceilalți păreau să nu vadă adevărul pe care îl trăiau în fiece noapte, doar visând.
Omul își spuse atunci că nu știe ce visează ceilalți. Își aminti experiența copilăriei, pedepsele și dojenile îndurate. Până la urmă, respingerile tuturor, din care cauză trăise cele mai îndelungate insomnii. Bineînțeles, vindecarea acestei adânci amărăciuni existențiale venise prin somn. Acum însă devenea doctorul medicului său, prietenului său, dăruind. Era primitorul iertării și știa ca nimeni altul că visele sunt esența cea mai tăinuită a celorlalți. Sursa visului era același unic suflet nesfârșit, izvor încă nevăzut al vieții. Această esență le-o va aduce în dar, ca un semn al iertării celui respins. O salvare, venind întotdeauna când e chemată.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.