tu zici că mă ascund de tine-n poezie şi nu ştiu să trăiesc,
că nu voi fi iubită…tot imi spui…pentru că nu ştiu să iubesc…
sunt in toate postulatele tale ,deja…
spui că-s de nimeni iubită
eu zic că nu-i aşa…
că am invăţat mai intâi prăbuşirea
zici tu,dar din tot ce ating mă alege iubirea…
şi zici că sunt rea ,eu zic că sunt bună,
că eu aş fi tunet dar eu liniştea sunt de după furtună!
zici că sunt rece şi uneori de piatră
eu zic că sunt rotundă şi caldă!
spui că inima mea e o carte c-o singură filă…
nu mă cunoşti,sunt atăt de fragilă…
mă tot cerţi că din viata ta tot dispar
e mai bine ochii mei să-i vezi tot mai rar…
de la zidul lumii spui că am faţa intoarsă-
dar aşa mi-e iubirea ,o linişte arsă-
de ce tot imi laşi vorbă unde pot da de tine?
când eu mă ascund de lumea de care să n-ai tu ştire!
dacă-ai invaţa să treci de cuvânt ai da de argint,
tu-mi ceri să-ţi spun te iubesc dar eu nu ştiu să mint…
şi nu-mi pune sub semnul intrebării tot ce vrea să spună un verb
tu nu vezi că la tine toate substantivele fierb?
când spui că sunt zbir,cănd femeia de foc
de mii de ori ţi-am spus că nu-s aşa deloc…
de unde mă citeşti?din ce eşti ivit?
nu vezi că-s mai degrabă un copil răvăşit…?
tot ce trăiesc are gust de pelin
intre mine şi tine păsări pleacă şi vin
şi mai spui că vrei să-ţi umblu desculţă prin vise
dar eu sunt răzbunarea…păsării ucise!
tu de singurătate,spui că te sprijini de lună
dar la fel de singuri eram şi-mpreună
nu-mi căuta pe buze jurăminte
chiar dacă scriu despre iubire cu foamea din cuvinte,
eu vreau discret să punem punct şi SĂ nu mai dai lumii de ştire…
despre acest sfârşit fără-nceput ce tu -l numeşti IUBIRE…