”Te-am iubit ca un nebun, fată, ce nu-nțelegi!”
”Înțeleg, omule, și eu te-am iubit mai mult decât orice. Ce nu-nțeleg este cum ai putut face așa ceva?”
”Erai totul pentru mine, nu suportam ideea să te pierd.” […]
”Te-am iubit ca un nebun, fată, ce nu-nțelegi!”
”Înțeleg, omule, și eu te-am iubit mai mult decât orice. Ce nu-nțeleg este cum ai putut face așa ceva?”
”Erai totul pentru mine, nu suportam ideea să te pierd.”
Și replicile se repetă zi și noapte. Ceasul arată ora 3 și eu sunt tot trează. Mi se derulează în fața ochilor toate clipele noastre, dar parcă mintea se încăpățânează să se blocheze la acel moment. Și încep iar să tremur, îmi vine să plâng, mă cuprinde o disperare cumplită. E deja ora 4. Iar nu reușesc să adorm. Ultimele luni sunt toate la fel. Mă trezesc dimineața cu durere de cap, încercănată și fără nicio poftă de viață. Îmi beau cafeaua cu privirea pierdută pe geam, parcă așteptând ceva și încerc să-mi fac un plan pentru ziua respectivă, dar agenda rămâne mereu goală. Nu am chef de nimic, nu vreau să aud și să văd pe nimeni. Vreau să stau în pijama toată ziua, cu draperiile trase, ascultând cd-ul nostru. Da, am făcut un cd cu toate melodiile pe care le ascultam noi. Îmi amintesc o noapte când nu am avut somn niciunul. Stăteam în dormitor, pe întuneric, doar cu laptopul. Fiecare punea pe rând melodia lui preferată, care între timp deveniseră ale noastre. Beam coniac și ascultam muzică. Ne povesteam năzbâtiile din copilărie.”Iubire, deja e ora 6. N-ar trebui să dormim?” Am râs amândoi. Ce mai conta cât e ceasul, nu trebuia să ajung nicăieri și nici nu voiam să văd și să aud pe nimeni. Diferența e că atunci nu voiam să ies din casă pentru că eram fericită lângă tine. Îmi plăcea să stau toată ziua în pat, cu tine, în pijamaua mea mov. Nu îmi mai trebuia nimic. Nici mâncare. Nici somn. Slăbisem câteva kilograme atunci, dar nu mai conta nimic. Tu mă adorai. Eu și mai mult. Trăiam prin tine și pentru tine. Ne-am promis atunci să nu ne dezamăgim. Asta era marea noastră teamă, să nu ne dezamăgim unul pe celălalt. Îmi spuneai adesea că știi ce vrei și că o să faci tot ca să fie bine. Și eu voiam la fel. Pluteam, asta ziceai tu.
Melodiile pe care le-am ascultat atunci sunt acum pe cd. O vreme nu l-am putut asculta. De fapt am și vrut să-l sparg bucățele și să-l arunc la gunoi. Nu am făcut-o pentru că nu mai aveam putere atunci, nu pentru că nu mi-aș fi dorit. L-am regăsit după vreo lună prăfuit. Îmi tremurau degetele pe el. Nu aveam curajul să-l ascult. În ultima lună televizorul, radioul, toate au fost pe mut în casă. Nu am vrut să aud nicio melodie. Nu doream nici un contact cu ceea ce mi-ar fi putut aduce aminte de tine. De-asta nici nu ieșeam din casă. Stăteam cu cd-ul în mână. Am simțit că-mi bate inima din ce în ce mai tare, că mă iau transpirații reci și că totul e negru în fața ochilor. Era evident că nu eram pregătită. L-am șters de praf. Cu litere negre, de tipar, era scris: NEVER BE ALONE. Am început să tremur toată și l-am aruncat în sertar. Am început să plâng. Nu mă mai puteam opri. Să nu fim niciodată singuri, asta ne-am promis. Și acum mă simțeam mai singură ca niciodată. Unde erau toate cuvintele, declarațiile și angajamentele? Cum s-a ajuns aici? Și îmi revenea în minte iar acel moment. Știam foarte bine cum s-a ajuns, dar nu voiam să-mi amintesc. Era o durere care îmi sfâșia tot corpul, care mă măcina.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.