Nu-mi îngăduiţi să-mi macin durerea
la margine de solstiţiu. Acolo sosesc
păsările gureşe de pe mările lumii
şi gândurile mele se urcă-n arborii vieţii,
neştiute de oameni pe ramuri de sticlă.
Plouă cu fluturi şi lacrimile picură
limpezi, ochii lui Dumnezeu clipesc,
cu imaginare bucurii în sufletul femeii,
picioarele ei dansează pe oglinzi de sare
unde stelele îi absorb trupul.
Vorbele-mi trimit sunete nedesluşite,
cine va iubi umbra înainte de lumină?
Unde se îmbată nuferii şi plâng în culori
şi cine le va spune că sunt copilul de pe o frunză
cu privirea mirată în apă şi nu cade?
Cine va fura obsesiile unei femei
şi va dormi cu îndoiala sub cap?
Acum, când noaptea tâşneşte pe ferestre
şi o stea a lăcrimat pe geam.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.