Romania, o tara fara personalitate

Este trist să vezi cum un oraş, emblema unei ţări, este transformat peste noapte, cu vervă şi ardoare, într-un surogat, o emblemă a unei lumi ce pur şi simplu nu îşi are locul aici. Congresele se organizează este adevărat şi în alte ţări, şi în alte oraşe, însă acestea nu fac eforturile absurde pe care Bucureştiul le-a făcut în ansamblul său în ultimele zile, pentru a găzdui la standarde "înalte", Summitul Francofoniei.           

Încercând să salveze aparenţele care într-o lume raţională nu ar trebui să conteze, România arată per total, ca naţiune, ridicolă. Şi nu neapărat în ochii străinilor, pentru că, până la urmă, aceştia nu contează. Nu, România începe să pară ridicolă în ochii propriilor cetăţeni. Oamenii, care văd cum brusc, se găsesc bani, se găseşte interesul necesar, se munceşte noaptea, se sacrifică orice alte proiecte, pentru a impresiona, pentru a oferi o imagine falsă, care contrastează puternic cu evidenţa…          

Probabil că pentru un demnitar străin, care va parcurge de câteva ori drumurile recondiţionate cu sârg din banii bugetarilor, călătoria va fi încântătoare. Între două discuţii inutile care se rezumă la o teoretizare banală a unor probleme grave, între două opriri la hotelurile şi restaurantele luxoase care "reprezintă" o ţară, poate va fi lăudată în câteva cuvinte şi organizarea care mai mult ca sigur se va ridica la "standardele europene"…           

Cine mai are timp să parcurgă câţiva kilometri printr-un oraş paralizat, cine mai are timp să coboare din limuzină pentru a întreba oamenii dacă sunt de acord…? Cine mai are timp să se gândească în primul rând la populaţie, la cei ce înseamnă de fapt România…? Ca stat, aceasta din urmă există prin oameni, prin milioanele de locuitori care plătesc impozite şi au calitatea de cetăţeni. Restul, demnitarii, liderii, sunt doar indivizi cu rol organizatoric, subordonaţi intereselor generale, de care trebuie să ţină cont… Oamenii contează, cei care au ales au dreptul să beneficieze de alegerea lor…          

Totul se impune. "Interesele de stat primează" este sintagma cea mai des întâlnită în aceste zile… Cum se face oare că interesele statului nu coincid cu interesele oamenilor…? Ar trebui să medităm asupra acestei probleme pentru că este realmente păcat să ne batem joc de locuitorii unui oraş, de oamenii care trăiesc aici, care suferă zilnic neajunsurile unor sisteme prost organizate, pentru câţiva demnitari care se plimbă din ţară în ţară discutând probleme "lingvistice"…          

Mândrie?! Ar trebui să fim mândri atunci când se va putea circula şi la noi ca pe străzile marilor puteri spre al căror statut aspirăm obsesiv, ar trebui să fim mândri când vom putea asigura fiecărui cetăţean condiţiile minime de supravieţuire într-un mod satisfăcător.           

Nu obsesia foştilor turnători, nu întrunirile strălucitoare, nu aplauze din partea străinilor, nu "fiţe", nu ifose princiare, ci acţiuni concrete, cu efecte evidente. România nu are de ce să urmeze exemplul celorlalţi, România are capacitatea de a face singură mult mai mult. Nu cu privirea în pământ, ci cu fruntea sus. Sinceritate, să prezentăm situaţia aşa cum este ea, nu să vopsim gardul în cele mai strălucitoare culori în timp ce casa se dărâmă!          

Este ridicol să punem lumini în asflat, este ridicol să blocăm străzile pentru câteva coloane care ar putea, şi de fapt ar trebui, să aştepte în traficul pe care nimeni nu încearcă să îl fluidizeze. Ar trebui să prezentăm şi părţile care nu funcţionează optim, pentru că şi acestea sunt reale. Este trist să vorbim de întâlniri, de fast, de lumini, într-un oraş care se pierde la marginile sale într-un întuneric negru, de fum… Ar fi poate interesant de ştiut câte străzi s-ar fi putut asfalta cu banii aruncaţi pe nimicuri strălucitoare…? Ar fi interesant de ştiut dacă nu cumva şi limuzinele pot să oprească la semafor, ar fi interesant de ce sunt nişte oameni aleşi de popor atât de stresaţi în ceea ce priveşte siguranţa…?           

Ar fi interesant de ştiut de ce pentru un congres se blochează o capitală când de exemplu, în Franţa, în fiecare an, vedem cum, cel puţin o dată, sute de ciclişti şi oficiali aşteaptă cuminţi să treacă întâi trenul care îi poartă spre destinaţie pe cetăţeni, adevăraţii stăpâni ai ţării…?! Ar fi, într-adevăr, interesant…