Tristeţea mi se lipea ca un caimac pe zâmbet
în stradă mesteacănul agoniza din primăvară
crengile înalte şi drepte din vârf zvâcneau alb şi uscat
peste frunzele încă vii la poale
femeile îl ocoleau de aproape plimbând bebeluşi
plângeam lacrimi mai mult cu ochiul stâng
mă durea ochiul ce nu putea plânge
trebuia să plec la drum
În casa dintre cele trei fântâni apele nu au mai urcat în pivniţă
uleiul din lămpaşul vechi s-a îngroşat
pe gâtul sticlei au alunecat muşte rătăcite
atrase de perele înecăcioase care încă mai cad pe ţigle
ca şi acum cincizeci de ani
liniştea s-a strâns în praful din uliţă
cuiburile din grajd au rămas goale
stropite cu var alb fără păianjeni
Ziua următoare va fi plouat tot timpul
bunicul meu avea o lună roşie la ceafă
prima din viaţa mea să fi fost în septembrie
poveştile lui se înmulţeau eu le aruncam câte una în gând
sâmburi ascunşi în felia de pepene
priveam spre miezul acela de lună înainte de mă întoarce
de departe încă şi mai departe
acolo unde ţipătul mesteacănului se stinge
ca un pui orfan de rândunică
acasă
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.