Alături de mine păşea o mască,
nu am întrebat-o ce nume are,
era în martie acum un secol,
zăpada se topea, mănuşile rămăseseră acasă
şi oricum nimănui nu îi păsa de măşti
nimeni nu le compătimea că plâng
nimeni nu era impresionat de zâmbetul lor
Astfel credeam eu atunci
de aceea nu purtam măşti niciodată
Ea insista să îi ofer adăpost
ascunzându-mi obrazul, privind prin ochii ei;
nu am ascultat ce spunea,
îndreptându-mă spre piaţa aglomerată a oraşului.
Am ocolit fântânile arteziene
zâmbind şi plângând,
sperând să mă observe cineva
Ciudat, mergeam printre măşti vorbitoare,
nimeni nu mă recunoştea,
nimeni nu mă saluta,
precis masca aceea zdrenţuită alunecase în praf
undeva în spatele meu.
Eram atât de singură…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.