Pe vremea când Dumnezeu mai locuia încă în Arabia, de cifre se ocupau mai cu seamă poeţii, pentru că aveau puterea de a asculta atent sunetele pământului şi ale cerului, odată cu trecerea vremii prin inimile lor. Născociseră semne pentru fiecare, însoţindu-le cu o muzică deosebită, aşa cum făcuseră şi cu literele cu care scriau. Mai totdeauna poetul putea fi acolo matematician, muzician, alchimist, magician. Şi pentru că oamenii aceia aveau cunoştinţe foarte înaintate despre om, suflet, stele, pământ şi natură (astăzi uitate aproape în întregime) au descris semnele numite cifre cu forme încărcate de puteri tainice. Se spune că formele lor ar fi fost văzute în ceruri, dar nimeni nu poate să fie sigur de acest lucru. Semnele acestea s-au răspândit pe tot pământul şi aproape toţi oamenii le folosesc, indiferenţi sau nu, după cum le pot alătura tot felul de lucruri. Cei care au venit în urma lor, mai aproape de vremurile noastre, au asociat cuvântului cifră semnificaţia de cifru, adică încuietoare, lacăt secret, neştiut decât de cei care trebuie să ştie. Din timpurile acelea mi se pare că îmi aduc aminte cele ce urmează aici, dar poate că sunt simple născociri.
0 se numeşte zero şi pentru semnul acesta nu existau pe vremea aceea operaţii, dar astăzi există doar conturi. Au hotărât astfel diriguitorii lumii, dintotdeauna, fie că matematicienii şi poeţii s-au opus ori nu. În vremurile îndepărtate, oamenii au ştiut să închidă în forma lui nimicul.
1 a fost numit unu pentru că el se află întotdeauna acolo. Puţini sunt însă cei care ştiu că el tânjeşte nesfârşit către operaţia aritmetică prin care să i se inventeze o pereche. Pe măsura trecerii anilor el se multiplică la nesfârşit şi de aceea oamenii îl văd din ce în ce mai greu ca fiind unic.
2 numit doi, supus unei altfel de operaţii matematice, încă nedescoperită, dar care are o biunivocă şi strânsă legătură cu poezia, poate deveni oricând o lebădă. Oamenii îl numesc doime, dar nu trebuie luaţi în serios. Câteodată, rar, e capabil să alcătuiască o pereche, dar numai când acest lucru este îngăduit.
3 se numeşte trei, şi odată adunat cu oglindirea lui conduce către un uimitor infinit vertical, care în alte condiţii poate fi numit 8, adică opt, despre care va fi vorba mai departe. Unii oameni îl numesc uneori treime şi spun că ar fi sfântă.
4 s-ar putea să se numească temelia, dar toată populaţia acelei ţări încă îi spune patru. Matematicienii au căzut în mod categoric de acord să nu fie de acord cu această temelie. Proprietatea lui esenţială este de a fi pătrat.
5, cu numele său deosebit, cinci, se împarte întotdeauna la o mână, fie dreaptă sau stângă. Rezultatul este întotdeauna unu, despre care am vorbit mai înainte. Înmulţit cu doi, fac întotdeauna două mâini, care pot însă fi străine, adică o mână să fie a altcuiva, a unuia care poate să dăruie sau să ia, poate să mângâie sau să lovească. Oamenii din locurile acelea spun că mâinile sunt o prelungire a gândului, dar matematica încă nu acceptă acest postulat prea poetic pentru a putea fi demonstrat. Ştiu cu toţii prea bine că fiecare om are două mâini.
6 se numeşte şase, având unica proprietate că adunat cu nouă, propria lui răsturnare, dă întotdeauna un număr căruia dacă i se adună cifrele după cunoscutele reguli ale adunării oferă acelaşi etern rezultat egal cu el. Alăturat în formă întreită îi înspăimântă teribil pe unii dintre cei născuţi mult timp după ce Dumnezeu a plecat din Arabia, fără a se găsi altă explicaţie decât că ar fi un număr de fiară. Nimeni nu ştie însă dacă este aşa ori nu şi pentru acest lucru încă mai este aşteptată cu înfrigurare revenirea lui Dumnezeu. Se spune că pentru o pace de o mie de ani, lucru nemaiîntâlnit încă în realitate. De aceea matematicienii au mari îndoieli, cu toate că poeţii şi muzicienii par să nu ia în seamă frica de acest posibil şase întreit.
7, numit de oameni şapte, are ciudata însuşire că dacă îşi pierde linia lui de mijloc, unica lui linie dreaptă, iar dacă apoi este adunat cu o înclinare nici prea mică nici prea mare la stânga (privit întotdeauna din faţă, pentru că din spate lucrurile nu mai sunt la fel) atunci se aseamănă foarte bine cu unu, cel singur şi de neînlocuit. Matematicienii şi nu numai ei, îl cred a fi magic, de aceea au dat săptămânii şapte zile în dar, muzicii şapte note şi au descoperit în curcubeu şapte culori, dăruite desigur de Dumnezeu, ca răsplată pentru căutările lor. Mai aproape de zilele noastre, unii oameni spun că sunt tot atâtea virtuţi cât şi păcate capitale, adică numai şapte. Pe aceştia încă îi mai ascultă multă lume, pentru că dau impresia că ştiu foarte bine numerele păcatelor şi virtuţilor, dar taina lor cea mai ascunsă este că lucrează de mii de ani la numărarea altor multe păcate şi virtuţi, încă neştiute, dar care pot fi oricând inventate. Se întâmplă aşa pentru că lumea este într-o continuă schimbare şi numărătoarea lor, mult după cifra şapte, va deveni nesfârşită, fără ca ei să pară a-şi da seama de acest lucru.
8, este chemat pe numele său opt, şi odată supus pedepsei cu tăierea capului, pentru singura vină că e alcătuit din patru perechi, devine egal cu zero, cel cu conturile. Nu se supără însă niciodată şi de aceea trage mereu cu ochiul către colega lui, cifra trei, când aceasta se priveşte în oglindă, admirându-şi formele rotunde. Opt ştie că el este tendinţa ei de a fi completă, împlinită. Sunt două cercuri unul peste altul, dar asta o pot pricepe cu adevărat numai iniţiaţii, care de cele mai multe ori tac. Muzicienii, păstrătorii tainelor lui 8, l-au folosit în arta lor pentru puterile lui întreite prin doi, cubul cum este numit, al lui 2. Octavele muzicii lor au o legătură directă cu cosmosul şi sunetele lui. Însă cui îi mai pasă acum de aşa ceva?
9, este cea din urmă cifră, nici măcar nu ar fi trebuit să aibă vreun nume, pentru că repetă mereu totul într-o ciclicitate descoperită de matematicieni numai atunci când s-au asociat de bunăvoie cu astronomii acelor vremi. Este foarte bine îndrudită cu sora ei căzută, şase. Nu sunt alte elemente specifice ei, poate vor fi descoperite peste mult timp, dar e o cifră probabil necesară şi existentă, ca primă condiţie pentru reluările de la zero. Unii au descoperit că după ea s-ar putea să urmeze ceva, dar nu ştiu prea bine ce anume. Asta pentru că nici o cifră nu trăieşte decât singură, altfel s-ar putea alcătui împreună cu ele nesfârşite numere, lucru care ar da foarte multă bătaie de cap matematicienilor. La început, pe cer, semnele erau despărţite unele de altele, dar omul, din poziţia lui de privitor de pe pământ, a simţit nevoia să le lege unele de altele prin tot felul de operaţii. Cifrele nu s-au supărat, trăind în locul lor de pe cer la fel de împăcate.
Ar putea fi mult prea mult, sau mult prea puţin, totul depinzând doar de un alt mic semn, care nu e o cifră, pe care au numit-o virgulă. Poeţii o folosesc destul de des, cu mare grijă pentru poziţia ei, pentru că are puterea de a schimba o sentinţă ori un destin. Micuţul semn, nevinovat de altfel, poate să sporească sau să reducă un număr mare de posibilităţi matematice, spre disperarea sau fericirea oamenilor. Se spune că ar avea legături secrete cu numărul magic zece, care însă nu este o cifră din vechime, ci numai un număr. Că e alcătuit din alăturarea lui 1, cel unic, şi a lui 0, cel plin de nimic, nu ar putea fi decât o banală coincidenţă cu suma celor zece degete ale mâinilor omeneşti, cele două cifre 5, dar numai atât. Să nu se uite faptul că diriguitorii lumii au hotărât în deplină cunoştinţă de consecinţe, că 0 este asociat în acelaşi fel, secret, cu conturile. Ei ştiu poate că 0, adică nimicul, poate înzeci, însuti, înmii toate cifrele, sau invers, totul depinzând doar de poziţia acestui mic semn. Pe lângă virgulă, oamenii au inventat semne de legătură între cifre, devenite cu timpul rigide cum sunt unele cuşti din fier. Va trebui să treacă multă vreme până când poeţii, sau muzicienii, nu se ştie încă precis, vor face din semnele acestor strâmte operaţii un cântec sau o poezie. Ei, poeţii sau muzicienii, poate împreună, vor alcătui o aritmetică pe care Dumnezeu încă nu a descoperit-o oamenilor, ştiindu-i mult prea înfumuraţi şi mândri de ştiinţele lor.
După plecarea din Arabia, Dumnezeu priveşte cu drag spre oamenii care încă se preocupă de cifre şi e mulţumit. Pentru câteva mii de ani vor avea mult de lucru. Astrologii şi magicienii spun că va reveni acolo când cifrele vor ajunge la un soroc pe care nu l-au găsit încă. Oamenii îi ascultă cu mare atenţie şi îngrijorare. În vremea asta, poeţii scriu şi recită poezii, muzicienii cântă cum nu se poate mai frumos şi matematicienii încă mai caută.
Rotirea lumii prin ceruri se petrece exact aşa cum trebuie.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.