Omul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o fizionomie comună, îmbrăcat modest, suferind, probabil de Parkinson, după tremurul membrelor şi a capului, se opri lângă maşina mea cu mâna întinsă în timp ce coboram.
– Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
– Ce să-ţi dau, omule?
– Ce vă lasă inima, bunule domn!
– Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
– Dă-mi şi matale cât de cât!
– Nu înţelegi că nu umblu cu bani lichizi la mine?
– Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
– Poate vrei altceva?
– Orice, domnule! Cât de cât!
– Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
– Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam săsesc.
– Sper că nu-l vrei cu totul?
– Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
– Vrei şi câteva mere?
– Da, domnule! Cât de cât!
– Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
– Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
– Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri ca un condamnat pe scaunul electric.
– Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.