Ziua întâi
Îmi propusesem ca începând din ziua aceea să nu mai fac greşeala de a uita să încep. Să nu încetez să încep, era doar un alt fel de a putea continua. Nici o clipă nu poate deveni clipă dacă nu începe, iar sfârşitul devine început în exact aceeaşi clipă. Această înţelegere, în ultimele zile ale zodiei peştilor, mă avertiza cu siguranţă de greşeala făcută, anume aceea de a aştepta.
Seara trecută citisem una din puţinele cărţi care au darul de a te absorbi în realitatea ei şi de a te ţine acolo ca pe un musafir drag. Fusese cauza visului pe care îl primisem din zona de amintire a sufletului meu şi care îmi dezvăluia tainele menite mie pe calea crâmpeielor lui.
În faţa mea stăteau înşiruiţi ca la o coadă câteva mii de oameni, fiecare cu câte o carte în mâini. Se apropiau pe rând şi îşi puneau cartea în palmele mele, buzele lor rosteau cuvinte pe care nu le puteam auzi, ştiam însă, aşa cum ştii întotdeauna în vis, că îi înţeleg pe fiecare din ei. Erau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci, din cele mai felurite meserii şi straturi ale societăţii. Nu îi cunoşteam, doar unii din ei mi se păreau figuri cunoscute şi de obicei ei nu rosteau nici un cuvânt. Cărţile se adunau una peste alta în mâinile mele. Nici nu mai zăream chipurile oamenilor şi îmi dădeam seama cu uimire că odată cu fiecare carte primită trupul meu dădea semne de schimbare, fie prin căderea şi albirea părului, fie prin barba care crescuse şi mă încurca prin lungimea ei, fie prin tremurul braţelor şi al genunchilor. Printre câteva coperţi am putut zări rândul de fiinţe care părea că nu se scurtase de loc, de parcă puţin le păsa de oboseala şi sarcina mea de a duce cărţile. Simţeam cum se adună alte şi alte cărţi, iar cei ce le depuneau dispăreau în ceaţa din dreapta şi uneori din stânga mea. Îmi simţii buzele strigând, dar nu am auzit nimic. Mă striveau, cu greutatea lor pusă una peste alta, cărţile oamenilor din coada fără capăt. Întunericul acoperi trupul meu strivit de mormanul de cărţi şi sufocarea mă cuprinse cu gheare pe care nu le cunoşteam decât în vis.
M-a trezit pisica, aşa cum mă trezea în fiecare dimineaţă, cu lăbuţa pe obraz. Pe frunte îmi curgea încet un strop de sudoare şi îmi simţeam pieptul plesnind, dar lumina mă făcu să înţeleg că fusese numai un vis. Ochii pisicii îmi zâmbeau, aşa cum numai ea ştia. Liniştea şi lumina dimineţii, în zilele de pe urmă ale peştilor, îmi duseră gândul la zodia care urma. Berbecul, încăpăţânat şi mereu curăţit de recile ierni, primăvară încarnată în miel şi prin definiţie un rotund începător de nou ciclu. Atunci am înţeles că greşisem, că aşteptasem fără a începe şi deci fără nici o posibilitate de a continua.
Durerea din piept se datora în mare parte fumatului, dar mie mi se părea că mă apasă încă mormanul acela de cărţi. Ori poate mă apăsa primăvara care urma să se nască. Mă gândii că undeva, dincolo de porţile care mă despărţiseră de vis, oamenii aceia aşteptau încă liniştiţi la rând. Fiecare cu cartea lui în mâini, poate ştiau că voi mai veni pe la ei şi în nopţile viitoare. Îi simţeam, îi primisem în mine aşa cum sunt mai mereu primiţi cei cărora le dăruieşti ceva. Ceva asemănător unei voci adânci îmi şoptea că oamenii aceia au mare nevoie de ajutor, că sunt aduşi către mine ca spre ultima lor nădejde. Mie, cu durerea din piept puţin domolită de cafeaua tare a dimineţii, mi se părea destul de greu să mă simt pe mine, un om obişnuit, ca ultimul destinatar al speranţelor lor. Ce taină încă nepătrunsă mă purtase în calea acelui vis? Nu îmi aminteam să fi primit vreun semn în zilele din ajun, sau poate că nu-l primisem din cauza greşelii mele, aceea de a aştepta în loc să încep.
Pisica îşi lingea mulţumită boticul după micul ei dejun, cafeaua mea se terminase. Am început din nou să aştept, din aceeaşi greşită obişnuinţă a iernii care se încheia. Am înţeles deodată motivul. Era liniştea totală, oraşul părea încremenit şi chiar dacă nu mai era zăpadă, părea că sunetele de orice fel încetaseră cu desăvârşire. Maşinile de pe stradă păreau adormite la marginea trotuarului. Lângă fereastră, am privit clădirile învecinate şi am început să aştept un semn de viaţă, un zgomot cât de mic sau măcar un singur trecător. Mă enerva deja aşteptarea pe care voiam s-o alung. Am ieşit afară şi pisica mă urmă sărind sprintenă pe scări. Strada era străbătută doar de un vânt mut. Cerul senin, aşa cum rar mai văzusem, tăcea şi el. N-ar fi trebuit să mă apese tăcerea oraşului meu, dar umbra visului încă îmi lăsa o mică durere în piept. Am tras aer cu putere şi i-am auzit sunetul în mine, în adânc, de parcă liniştea din jur l-ar fi însoţit cu un ecou. Paşii mei nu făceau nici ei vreun zgomot şi m-am gândit atunci că poate începea nu ceea ce îmi dorisem să încep, ci alt vis.
Mă mai gândeam la paşii atât de catifelaţi ai pisicii care mă urma, pe pernuţele lăbuţelor ei. La primul colţ al străzii lungi şi drepte, în lumina soarelui care părea să se apropie de amiază, am înţeles deodată că nu întâlnisem pe nimeni. Nici un trecător, fie el bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie, grăbit sau nu. Iar din clipa aceea paşii mei s-au grăbit, anume parcă începând căutarea locuitorilor oraşului, pe care altfel îi puteam întâlni mereu, în grup sau singuri, la mai fiecare ceas al zilei. Ceasul, ideea cadranului care marca în permanenţă secundele oraşului, acolo trebuia să mă lămuresc. Ceasul căutat îmi arătă însă exact ora de la ceasul meu de mână, deci totul era încă normal. Semafoarele funcţionau, magazinele păreau deschise, dar nici urmă de fiinţă omenească.
M-am oprit şi am încercat să înţeleg ce se putuse întâmpla. Nimeni, chiar nimeni nu mai rămăsese acolo? Ce comunicat de evacuare, ce anunţ de care eu nu aveam ştiinţă putuseră primi cu toţii? Lumina îmi părea deosebit de clară şi nici vântul nu mai sufla, tăcerea devenea aproape asurzitoare şi aripile ei nevăzute se încolăceau parcă în jurul trupului meu. Lângă mine, pisica se hârjonea veselă cu un câine de pripas care părea şi el tăcut în joaca lor.
M-am gândit că am rămas surd. Apoi, ca o încercare, am simţit şoapte nedesluşite învârtindu-se pe lângă auzul meu. Mă speriasem puţin, dar nici o vedenie de fiinţă umană nu mi se arăta. Păşii mai înainte şi intrai într-un supermarket, care era deschis şi complet pustiu. M-am învârtit printre rafturi, am ocolit casele de marcat, am deschis sertarele lor şi am văzut teancurile de bancnote, mărunţişul monezilor strălucitoare şi mici şi nicăieri nici un paznic. Camerele de supraveghere priveau totul de la locul lor de ochi permanent. Am urcat pe scara personalului. Sus, am privit singur monitoarele de pază, holurile pustii, birourile scumpe ale directorilor. Am ridicat receptorul unui telefon de birou şi am ascultat aceeaşi tăcere pe care o auzi ascultând o scoică a mării. Păşeam cu sprâncenele ridicate a uimire, încă nu mi se părea cu putinţă. Un televizor deschis îşi arăta puricii lipsei de emisiune, iar energia electrică încă exista. După mine, pisica şi câinele, singure făpturi întrupate în însoţitori ai pustiului.
Mă gândeam că vor reveni. Mă gândeam că va fi noapte. Un loc în care să mănânc. Am ales cel mai scump restaurant, acela în faţa căruia poposeau de obicei limuzine luxoase, purtând în pântecele lor fiinţe care îmi fuseseră totdeauna necunoscute şi străine. Parcate la intrare, stăteau tăcute, clipind în luciul lor, cu câte o uşă deschisă, goale şi părăsite. Nu m-am aşezat la nici o masă, ci am căutat bucătăria. Am făcut o salată mare de legume proaspete, în timp ce pisica şi câinele se înfruptau cu bucăţi de carne gata de preparat. Foamea stârnită de jumătatea aceea ciudată a zilei îşi făcea de cap. Nu mai gândeam, mă bucuram de masa aceea, singur cu cei doi prieteni.
Am ieşit şi am simţit din nou vuietul de şoapte nedesluşite care mă alunga de acolo. Percepţia mea era sumară, nu puteam desluşi cuvinte, deşi păreau voci distincte, dar într-o limbă atât de amestecată cu altele încât îmi era de neînţeles. Se zbăteau ca duhuri străine în preajma mea.
Am înţeles atunci că poate fusesem pedepsit să ascult toate veşmintele acestea omeneşti, singure urme lăsate în oraş de cei care îl abandonaseră.
Seara aceea am petrecut-o pe străzile pustii. Hoinăream împreună cu pisica şi câinele la întâmplare, fără să mai caut nimic. Simţeam apropierea visului care trebuia să continue şi o pasăre cu pene albe mă conducea încet către somn.
Ziua a doua
În noaptea aceea, pe care am dormit-o în patul meu, în camera mea, fără vecinii care de obicei trebăluiau cu zgomot până târziu în noapte, am primit un alt vis. Îmi apăru cu un glas subţire pisica şi îmi spuse că ea este iubita care nu mă va părăsi niciodată, nici în cele mai desăvârşite linişti ale mele. Câinele mă privi îndelung şi îmi spuse că el îmi va fi alături mereu, aşa ca tatăl meu şi deopotrivă ca mama mea. Uimirea din vis mă făcea să tac şi printre vocile lor mi se părea că zăresc şirul lung de oameni, aşteptându-mă, aşezaţi în rândul lor, fiecare cu cărţile în mâini. Peste imaginea luminii din vis, pasărea cu pene albe îmi alunga orice urmă de teamă cu aripa ei.
Am început din nou să primesc oamenii care îmi dăruiau cărţile lor, dar eram mai liniştit şi ştiam că în visul acesta îi pot înţelege mult mai bine, oricât de grele erau cărţile fiecăruia din ei. Nu mai plecau în ceaţă, ci rămâneau alături de mine, aşa ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Unora le răspundeam şi ceilalţi aşteptau liniştiţi la rând, dar eu nu îmi auzeam cuvintele. Păreau mai blânzi şi mai curioşi decât în noaptea trecută. Mă bucuram să simt că aşteptările lor se împlineau cumva. Cărţile pe care le primeam nu mi se mai păreau grele, iar cu fiecare carte primită sarcina mea devenea mai uşoară. Una din legile stranii ale visului făcea totul să fie invers, greutatea cărţilor din noaptea trecută lipsea acum cu desăvârşire. Am stat mult timp acolo, am primit cărţi şi am răspuns fără glas multora dintre cei aşezaţi la rând. Obosisem. Aproape fără să-mi dau seama, pisica îmi aduse trezirea în dar, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă, mângâindu-mi obrazul.
Trebuia să încep din nou, aşa cum îmi propusesem. Nici un plan nu puteam alcătui însă, din pricina singurătăţii mele de Robinson în oraşul golit de oameni. Simţeam că va trebui să duc un fel ciudat de luptă, de descătuşare de toate cele lăsate în părăsire acolo de locuitorii plecaţi. Oraşele mari ale lumii, cele cu câteva zeci de milioane de locuitori, mi se păruseră dintotdeauna a fi un furnicar straniu, aproape infernal de oameni, de maşini şi de singurătăţi involuntar însumate. Locul unei fugi nesfârşite a fiecăruia de el însuşi, locul unde nu este îngăduită o clipă sau un cer al singurătăţii. Iar lucrul acesta ducea inevitabil la o mare singurătate colectivă. Un loc în care fiecare lăsa, fără să-şi dea seama, o urmă asemănătoare celor mult prea apropiaţi. Înghesuiţi între ziduri înguste de beton cu multe etaje, alcătuiau organele acelei imense singurătăţi, fiinţa numită oraş. Oraşul, o fiinţă fără alt trup văzut decât mormanele de gunoaie, de obiecte moarte, devenite inutile, peste care plutea un suflet încă agonizând în şoaptele ce nu-mi dădeau pace.
Mie mi se părea că îmi fusese repartizat locul acesta devenit pustiu. O luptă, un fel de dezinfecţie a fantasmelor părăsite acolo de locuitorii fugari. Simţeam că îmi cereau cumva asta, în ciudatul chip al viselor primite de mai sus. Poate că noaptea mi se arătau toţi cei plecaţi şi îmi cereau astfel ajutor. Mă întrebam unde plecaseră cu toţii, în ce altă şi îndepărtată felie de spaţiu. Mă întrebam dacă sunt în stare să fac treaba asta. Presupuneam că da, altfel nu aş fi primit-o.
Apoi, pentru ziua aceea, m-am liniştit cu înţelegerea aceasta. Pasărea cu pene albe, câinele şi pisica îmi zâmbeau aprobator din apropierea fiinţei mele, fără nici o urmă durere în piept.
Ziua a treia
Ziua care a urmat a ţinut mult, pentru că îmi era dat să văd cum casele, maşinile, toate cele uitate acolo, veşminte fără oameni, se topeau în sucul timpului. Ceasul oraşului începuse să ticăie în alt ritm, acela al zodiei începutului, berbecul. Cerul îşi schimbase culoarea într-un albastru cum nu se poate mai curat. Păsările cu pene albe se adunau în stoluri din ce în ce mai mari, dar cel mai însemnat lucru îmi părea a fi o invazie verde crescînd de peste tot. Copaci şi plante noi creşteau libere, răsturnând maşinile ruginite cu rădăcini viguroase şi puternice, se hrăneau cu crengi noi întinse spre cerul atât de curat. Casele se năruinau una după alta şi zidurile deveneau mai fragile, căzând unul câte unul. Acoperişuri mari de tablă, de ţiglă sau beton cădeau adesea şi încă nu făceau nici cel mai mic zgomot. Cel mai greu se lăsau topite armele, multe, neînchipuit de multe. Mă întrebam de ce nu le luaseră, apoi mă bucuram că plecaseră fără să le ia cu ei. Ştiam că până la urmă seva noului timp le va schimba şi pe ele. Nu se putea altfel. Păsările se cuibăriseră deja în copacii proaspeţi, prin ruine răsăreau flori cum nu mai văzusem vreodată. Praful atâtor mii de obiecte uitate, atâtor urme de gânduri, al atâtor suferinţe, devenea un sol cum nu se poate mai fertil pentru noile fiinţe care populau oraşul.
Mă plimbam şi simţeam transformarea aceasta completă, de neînvins. Bancnote din toată lumea, în mărimile şi culorile lor, răvăşite de vântul mut şi fără timp, se rostogoleau pe străzile crăpate. Nu mai ajutau la nimic şi pe nimeni şi simţeam că privesc numai eu urmările unui război încheiat abia acum. Singur martor al noii alcătuiri, poate că trebuia să scriu o cronică a tuturor acestor schimbări. Cine ar mai fi citit-o însă? Trăiam din ce în ce mai clar cu senzaţia că e necesar ca totul să se întâmple numai aşa. Prietenii mei tăcuţi păreau să-mi dea dreptate.
Singurătăţile părăsite acolo, miile de gânduri şi de fapte depozitate în oraşul părăsit, miile de voci care încă îmi înconjurau timpul plimbărilor lungi, toate acestea îmi erau dăruite în chip nevăzut. Mă întrebam ce va fi când valul de nestăvilit şi înnoitor al plantelor îşi va fi încheiat lucrul, când vântul va avea din nou glas în frunzişul lor, când păsările se vor mai putea naşte din cânt. Voi fi şi eu o ruină cu trupul îmbătrânit în ziua aceasta, cea mai lungă, începută odată cu ultimele zile din peşti şi ajunsă la capătul unui veac de vis călăuzitor. Îmi va fi renăscut sufletul în ordinea nouă, de dincolo de orice închipuire omenească.
Poate cărţile celor dinaintea mea trebuiau rescrise, în alt fel, în locul acela tăcut, cuprins de pacea liniştirii. Cum să ştiu eu ceea ce va aduce ziua a patra, a cincea, urmând şirul destinat lor? Nu aflasem încă minunatul lucru al necunoaşterii viitorului, mă bucuram încă de cercetările prin inima schimbărilor din jurul meu, iar dacă plecaseră cu toţii era poate din pricină că simţiseră şi ei ce dezastru îmi lăsaseră moştenire. Timpul lor ticăia din ce în ce mai slab, ştiam că lumea celor părăsite trebuia să se schimbe. Un ticăit al altei inimi, a celui călător prin vise viitoare, vor primi în dar de la mine.
Nu îmi păsa de ceea urma să vină. Ştiam deja că făcusem bine şi durerea din inimă îmi amintea doar că odată, de mult, în ultimele zile ale zodiei peştilor, uitasem că aşteptarea retează orice început, de orice fel ar fi el. Uitasem, dar aflasem cum clipa fusese sâmburele de timp lăsat pentru mine, uitat poate din neştiinţă, poate din greşeală, de cei ce părăsiseră oraşul acesta.
Mă gândeam uneori cu tristeţe la locurile pe care le aleseseră pentru a duce mai departe ceea ce lăsaseră aici. Dar simţeam că peste tot, în toate cele care urmau părăsirii, mai mereu sosea un călător care primea în dar menirea de a rescrie lumea cu singurele semne rămase după plecare. Călătoriseră şi ei, locuitorii, către clipe noi, fără a-şi fi dat încă seama de asta. Martorii tăcuţi ai semnelor veneau întotdeauna, fie că erau păsări, pisică ori câine, vânt sau şoaptă. Semnele părăsirilor se schimbau în frumoasa pădure ce creşte, în aerul ei curat şi vântul care va foşni cândva prin frunzele vii. În miezul acelei clipe, păsările cu pene albe îmi vor duce fiinţa în visul viitor. În lumea pe care am rescris-o pe ruinele părăsite ale altor oameni. Singur cu pisica, câinele, pasărea şi o altă bătaie a inimii.
Târgovişte, 2011 martie 15
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.