Eminescu nu a plecat…
s-a risipit etern într-o floare albastră
în freamătul codrilor şi susurul izvoarelor
în mugetul mării şi plopii cei totdeauna fără soţ
în aroma teilor înfloriţi
şi strălucirea rece a luceafărului
adică în toţi şi în toate
pentru ca nimeni
niciodată
să nu poată fi de-ajuns
El