Paul Polidor
Poezii sociale filmate de autor pentru emisiunea AUTOSTRADA TVR / UTOPIA – TVR 2 / 2007 (Producător: Cristina Hillerin) şi alte texte din volumul „Pe autostrada socială: utopie şi critică”, apărut la Editura Asociaţiei Culturale „Iulia Hasdeu” (Bucureşti, 2007). În imagine: Paul Polidor văzut de artistul plastic Asker Mamedov la Forumul Mondial al Intelectualităţii Azere.
(Antalya, 4-10 iunie 2006)
REPERE:
Aflăm ce aspect anume a declanşat în sufletul şi mintea cantautorului reacţia poetică… Uneori accentul social este amar şi pesimist, cum ar fi în Romică şi poporul; Lumea cu fundu-n sus; Gagica şi lebăda; S-a-ntâmplat în România anului 2007 şi multe altele, cu trimitere directă la evenimente contemporane, întâmplări zilnice. Dar nota lirică este aceea care pune în umbră poetul social, pe românul Maiakovski al secolului XXI, în favoarea omului de cultură care pe fundalul realităţii estompate face să joace flacăra iubirii împărtăşite, a orelor de intimitate, de incertitudini dureroase. (Vinovăţia nevinovatului dar; Neîncredere). Crina BOCŞAN-DECUSARĂ
****
Pentru cititor, Paul Polidor este o prezenţă insolită, o surpriză: metafora sa dezinvoltă este aidoma parfumului de mentă într-o lume citadină sufocată de ţevi de eşapament. Pentru comentatorul avizat, legitimitatea demersului său poetic este însoţită (şi uneori accentuată) de moralitatea civică… o moralitate personalizată. Până la urmă avem de-a face cu „amprenta” unui destin asumat, un destin plasat sub semnul comunicării: „să spui ceva oamenilor/ mi s-a zis/ dar mutam/ în găoacea ei/ tăcerea// n-am pus lirei/ mai puţini paznici/ tot ce stă sub putere/ tace/ face.” (Să spui). Paul Polidor este, evident, un poet al confesiunii, un mărturisitor, un rascolnic, dar în registru romantic. Poate de aceea, uneori, furia lui ori disperarea (personală), dezabuzarea şi grimasa dezamăgită se sting în elegie, capătă surdina unui blues nesfârşit: „Vorbesc cu tine/ despre amărăciunea zilelor/ şi reverii./ Eu dezvolt visul/ tu priveşti zilele/ încovoiate/ de limita gorkiană/ antonimul dulcelui/ bobârnac pe scara Richter.// Eu cresc/ tu rămâi suspicioasă/ minele regelui Solomon/ ar putea produce aur/ la ieşirea/ din clinice/ latenţe.” (Neîncredere) Paul Polidor este un poet cu o bună aplecare spre social, sensibil, inteligent şi retractil în faţa „gălăgiei” generale. Poemele sale se refugiază în sentiment, în cetatea de gheaţă a ideilor din care se lansează în incursiuni devastatoare spre teritoriile unde stafia lui Vlad Ţepeş a rămas electrificată pe un panou publicitar care vă anunţă că aţi intrat în România! Traian T. COŞOVEI
****
Nu-mi dau seama în clipa asta dacă poezia lui este chiar poezia la care m-aş fi aşteptat. Spun asta pentru că îl cunosc sub un cu totul alt aspect: acela al omului romantic. Iar faptul că Paul adresează lumii un strigăt este surprinzător, aşa cum spuneam. Poate că nu mai rezistă în faţa presiunii zilnice, în faţa cotidianului cenuşiu şi, poate, fără prea mare speranţă… Şi-atunci recurge la arma atât de tăioasă – uneori – a versului. Prin anii 70 era la mare modă un admirabil cântăreţ, Donovan. Un folkist în cel mai adevăratul sens al cuvântului. Pe ghitara lui avea inscripţionat un slogan: „This machine kills” („Această maşinărie ucide”.)
Extrapolând, şi versul lui Polidor poate ucide… Poate ucide răul din noi, egoismul, prostul-gust, lipsa de iubire… Un singur lucru nu: speranţa. Pentru că, undeva, într-un colţişor, licăreşte cea fără de care nu putem, totuşi, vieţui: ea, Măria Sa, Speranţa… Şi Polidor ne mai ajută un pic să sperăm. Nu e puţin lucru… Eugen CRISTEA
PALMONOV. INFORMARE
Mi s-a spus
că răzmeriţa
poate fi înăbuşită
mi s-a spus
că glasul
poate fi sugrumat.
Cu deznodământul ştiut
despuiam crengile tăcerii
eram orb la seva mustind
mai strigător ca aerul.
La primăvară
va înflori un alt nud
cu goliciunea supusă
la ce
cui
OCHIUL NĂVĂLIRII
Vedea Istanbulul ca pe un oraş
îngâmfat şi suspicios.
Credea că fostele imperii
n-au pierdut niciodată
nostalgia puterii.
Între un pogrom
şi dominaţia asupra câtorva secole,
ciocanul şi nicovala
Occidentului s-ar
putea să nu rişte.
Dacă din sfârşitul
Primului Război Mondial
nu s-a înţeles nimic,
din Al Doilea
doar jumătatea văzută.
Noaptea, sub vântul invaziilor,
la porţile Vienei,
oare cine bate?
EU SUNT PUBLICUL
Eu sunt publicul din show-uri,
Mă-ncadrez în tabloid:
Văd dansând nişte popouri,
Nu ştiu că-s cretinoid.
Aroganţă am, că-s duce,
Pentru c-asta mi se cere
Şi, pentru că nu mă duce…,
O fac, iată, din plăcere.
Eu sunt publicul din show-uri,
Sunt frumos, dar şi fudul,
Pentru că visez popouri,
Iar mă dau la tine. Cool!
COPILU’ DE BANI-GATA
Sunt băiatu’ dă bani-gata
Am pă mama şi pă tata
Undeva, prin alte sfere,
Ministere, emisfere…
Şi, că am această rentă,
Am o greaţă permanentă
Faţă de cum se îmbracă
Dimineaţa, dar şi seara
Sărăntoaca, profesoara…
Îmi beau strugurii şi via,
Am numai tupeu în vine,
Pentru că în România
Pot să cumpăr pe oricine!
SĂRĂCIE, NEBUNIE…
Reper: Ştiţi ce-a mai rămas să ne facă
nouă domnii de la guvernare?
Ori să ne spânzure,
ori să ne pună jugul de gât!
Extras din rubrica Utopia
a emisiunii Autostrada TVR;
Interviu cu ţărani
din Roşiorii-de-Vede
Sărăcie, sărăcie,
Bine, dragă, -ţi este ţie;
Eşti regină, eşti o stea
Şi-ai rămas şi-n ţara mea!
Sărăcie, din pustii
Aduci boli în floare;
Uite că, atunci când vii,
Banii nu mai au valoare!
Unii zic: E guvernanţii!;
Alţii spun că sunt votanţii.
De vină-o fi cineva?
Soarta, România mea!
Dacă eşti ţară – tampon,
E rezerva de bonton,
Însă, -n viaţa ta, se ştie:
La tot pasu-i sărăcie.
Pensionaru’ e uimit
Dup’o viaţă de trudit:
I se dau vorbe, bădie,
Şi un bon de…sărăcie!
Nu mai ştie cine minte:
Prim-ministru, preşedinte;
Românul a vrut în ţară
Să nu fie tras pe sfoară!
Poliţistu-l minte fin,
Alţii-l îmbată cu vin;
Guvernul îl amăgeşte:
Nivelul de trai creşte!
Şi-i creşte doar aşteptarea
Până un’ se duce zarea;
Când răbdarea va pieri,
Vor veni haiducii, vii!
Guvernanţii noştri dragi,
Poporul va fi pe fază,
Că nu vrea iar dezbinare,
Ci a împăcării oază!
Stă cu mintea firii trează
Ţăranul cu ciorba-n oală;
Ţăranul român votează
Uniune Naţională!
FABULA ŢĂRANULUI DIN ROŞIORI
Reper: Noi, ăştia, i-am votat
pe trântorii ăia din Parlament!
Extras din rubrica Utopia
a emisiunii Autostrada TVR
Interviu cu ţărani
din Roşiorii-de-Vede
Tot umbla ariciu’, vere,
După mere, după pere;
Găsi, însă, -o gâscă grasă
Pentru felul de acasă.
Şi o invită la masă
Pe vulpiţa cea mieroasă
Care-i spuse, după ce
Roase gâsca un-doi-tre’:
-Am de la parlamentari
Uite-aşa, senzaţii tari;
Aşa e-n democraţie:
Carnea mie, fulgii ţie!
ROMICĂ ŞI POPORUL
Poporul doarme bine,
Că este obosit;
Stă vigilenţa-n cine
Nu merge la muncit.
Deşteaptă-te şi creşte
În arme ai tăi fii:
Romică se-nmulţeşte,
Iar tu nu vei mai fi!
PENSIE DE SUPĂRARE
Stăm la coada vieţii-n ploaie,
Munca nu mai e la preţ;
Pensia românului
Moare-n stand-by de îngheţ.
Stăm la coada vieţii-n ploaie,
Birocraţii ne sfidează,
Inima nu mai ascultă,
Mintea nu mai este trează.
A mai rămas doar o speranţă
Cu care discutăm la greu,
A mai rămas, discret, Iubirea,
Credinţa sfântă-n Dumnezeu.
Vor să plecăm cu Moş Crăciun
Apatici, călărind pe reni,
Vor să ne dăm, iubiţii mei,
Demisia de cetăţeni.
Dacă nimeni n-a munci
Nu va fi-n bucate sare,
Dar nici alţii n-or avea
Cum să roadă osu’ mare.
Aşa că, definitiv,
În acces de tuse grea,
De atâta supărare
Ţara se va pensiona!
S-A ÎNTÂMPLAT ÎN ROMÂNIA
ANULUI 2007*
În troleibuzul 66:
„-Auzi, bre, îmi dai
mie lanţu’ ăla de la gâtu’ tău
şi cerceii, că-ţi dau zece lei?…”
Li s-a împotrivit.
Ca întotdeauna
nici un român
nu i-a luat apărarea.
Cu pantalonii în vine,
în faţa bietei femei
puradeii**
au început
să şi-o frece!
În nicio ţară din lume
unde ăştia se duc
la furat sau la cerşit
nu li se permite
aşa ceva!
Ruşine guvernanţilor!
——————————————
*Text după o întâmplare reală;
** (Fam.) Copil de ţigan/ cf. Dicţionarul explicativ al limbii române; Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p.762
CRIZĂ ÎN PRIZĂ
La treizeci şi trei de ani
Mă clatin printre platani
Din morţi acum mă scoală
O colică renală:
Pietricele mii
Şi stele făclii
Bat în schimbul trei,
Noaptea de Andrei
Noiembrie sfârşit
Crize a unit.
Pe umeri grei de ţară
Durerea n-o să moară
Şi-i tot înfig, golit,
Apusu’ -n Răsărit.
Aşa aflăm subit
Că am îmbătrânit
De secera din glie,
De chin şi sărăcie.
O, ţară de ruşine,
Cu lacrimile pline
Sunt iar bolnav de tine…
Paul POLIDOR
August 2010
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.