Categoria sociologică a ’clasei’ este, însă, profund restricţionată la noi, de extrapolări si conotaţii in direcţia ’politicului’ şi a ’culturalului’; uneori, ’clasa’ rămîne chiar în umbra aparentei ostilităţi între ’politic’ şi ’cultural’, o aparenţă cultivată deloc accidental de ’culturologii’ liberali ai post-al-ităţii – curentul post-al-ului proiectează o lume de ’după’, sau ’din afara’ istoriei, producţiei, culturii, realitaţii inseşi; Francis Fukuiama, notoriul promotor al ’sfîrşitului istoriei’, extrapolează acest procusteanism în care membrele prea lungi ale istoriei se vor ajusta după nevoi…economice. Căci atunci cînd ne prabuşim in mise-en-abime-ul istoriei, ceea ce ne va harţui rămîne …economicul; şi aici voiam să ajungem, în exact punctul în care ’clasa’, în vasalitatea ’politicului’ şi în servitutea ’culturalului’ (acela preponderent ’estetic’, ’de formă’), ar trebui, de fapt, să defineasca exact ceea ce tentativele ludice o opresc la noi, ca şi aiurea, să definească, şi anume: hegemonia ’economicului’, tradusă, mai simplu, drept prăpastia generată de dihotomia ’bogat/sărac’. Iar pentru a constata expertiza dezvoltată la noi în a eluda această vie, dureroasă, abominabila schismă, ascultaţi manevrele ludice prin care un Patapievici, spre exemplu, incearcă să ’abată’ realitatea fie către zona abstractă a ’politicului’, fie către cea atractivă (prin natura sa, mai ales pentru noi, românii!) sau aparent incomensurabilă (prin simpla ei extensie) a ’culturalului’: ”Mă aştept ca luptei pentru reformularea politicii să îi urmeze lupta pentru reformularea culturii” (Patapievici, Politice). Şi continuă, demonstrînd distanţarea stelară la care rămîne faţă de adevărata bază a politicii – egalitatea în drepturi a subiecţilor sociali, baza materială trebuind să fie, necesarmente si invariabil, punctul esenţial de referinţă: ”…iar cultura tinde sa fie absorbită din nou de acţiune politică, ceea ce, fără a fi un rău, nu este în sine un lucru necesar”. Acum, conceptul de ’acţiune politică’, nu lasă, în sine, nici un dubiu cum că obţinerea unui drept sau altul s-ar produce altfel decît prin genuina ’acţiune’, ’activism’, ’incident’ sau ’faptă’, cu toatele apte să materializeze teorii ale drepturilor în substanţa lor profund istorică, dar mai cu seamă aceea a satisfacerii ’egalizării drepturilor la resurse’.
În cartea sa History Without a Subject (”Istorie fără un subiect uman”), David Ashley caracterizează aceşti postmoderni ’afirmativişti’ (affirmativists), aceşti postmoderni de tip New Age, aceşti liberali postmoderni, astfel: disconectaţi de ’acţiunea politică’ propriu-zisă, dedaţi în exclusivitate la o monadică ’transformare’ individuală (nu, nu de clasă, astfel ca unitatea de conştiinţa în realizarea propriei condiţii la cheremul hegemoniilor economice, să rămînă tabu, căci aceasta ar perturba, nu-i aşa, ’avîntul’ acestor ’modelatori’ de drumuri care nici nu vor să ştie prăpastia ameţitoare care-i separă de co-naţionalii lor ’patibulari’, pe care ’numai o iubire enormă’ îi mai poate extrica din ’urîţenia care îi locuieşte’. Căci ”odata ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu îţi mai poate face nici măcar milă. Numai un sfînt îl mai poate salva (dar acela dacă o va face se va pierde pe el)” (Patapievici, op.cit., pg.65).