Omul acela fusese pedepsit a urca un deal de nisip împingând cu braţele lui slabe o piatră mare. Îl osândiseră pentru că el crezuse că ştie toate limbile pământului şi îndrăznise chiar să le povestească tuturor despre asta. Credea, în biata lui naivitate, că şi ei toţi cunosc deja toate limbile născocite vreodată pe pământ. Îl duseră la poalele colinei de nisip fin şi strălucitor şi îi aşezară dinainte o piatră mare şi urâtă, asemănătoare unui cartof stricat şi plin de bube. Apoi plecară câţiva paşi mai departe şi se aşezară să-l privească, rânjind.
Omul privi aplecat piatra aceea grea şi urâtă. Ştia că urcuşul lui va dura atâta timp cât osânda trebuia îndeplinită prin rostirea vorbelor tuturor limbilor care trăiseră vreodată pe pământ. La urcare, cu piatra sortită lui înainte, cu picioarele afundându-se în pulberea nisipului alb, trebuia să spună vorbele, una câte una. Amestecate, lipsite de alăturarea atât de tocită a înţelesului lor. Că de fiecare vorbă trebuia să anine o lacrimă de-a lui. Iar sus, pe vârful colinei de nisip, când îşi îngăduia clipa lui de linişte cu gura uscată, zărea dincolo de deal oaza de cleştar. Tăcută şi liniştită, fără vorbe, ci doar strălucind asemenea unui diamant, oaza aştepta. Acela era tărâmul liniştii, dăruit celor noi. Ascunsă celor care priveau rânjind, în lumina orbitoare a soarelui, cu mâinile streaşină la ochi.
Atunci, în clipa aceea de respirare tăcută, piatra cea mare se rostogolea la vale. Iar omul fugea alunecând pe nisip să o ajungă la poalele colinei şi urcuşul reîncepea. Dar de fiecare dată cuvintele lui erau mai puţine. Se apropia de sfârşitul limbilor pământului şi de miile de vorbe rostite de glasul lui singuratec. Doar câte una sau două luminau cu raza lacrimei lui. Ştia că acele câteva vorbe sunt răsplata lui pentru osândă. Privea cum piatra cea mare şi grea se curăţa de bubele vorbelor vechi ale lumii, şlefuindu-se pe sine prin el, omul răstignit astfel pe colina de nisip. Jos, de partea cealaltă a dealului, îşi putea potoli setea, dar mai avea de urcat veacuri lungi, despre care omul acela pedepsit ştia că se vor încheia printr-o mare schimbare. Aceea a liniştii, a tăcerii, după ce piatra cărată de braţele lui slabe se va fi uşurat de putreziciunea goală a vorbelor vechi. Cădea şi urca, urca şi cădea, iar şi iar. Clipa de odihnă şi tăcere din vârful colinei era capcana de care ştiau şi cei care îl condamnaseră. Ştiau că nu e cu putinţă oricui trecerea colinei şi că numai aceluia care va putea descoperi dincolo de bubele pietrei grele adevărul tăcerii îi va fi îngăduită trecerea. Îl căinau şi îl batjocoreau de jos, atât de mult timp încât până la urmă obosiră. Plictisiţi de atâta distracţie dureroasă chiar şi pentru ei, judecătorii plecară, uitând de omul cu piatra cea grea şi colina pedepsei.
Omul urca mereu. Şi odată, pe când se rostogolea în jos cu mâinile întinse ca să ajungă piatra căzând la vale, i se păru că piatra străluceşte. El ştia, ştiuse dintotdeauna, că ajusese doar la cele câteva vorbe care îi luminaseră nopţile cu razele lacrimilor lui. Ştia că piatra aceea nu va mai avea greutate, că într-o zi el o va lăsa acolo jos, la poalele colinei lui, curăţită de bube şi strălucind ca un soare pentru judecătorii lui. Asta se petrecuse de-a lungul veacurilor, omul îmbătrânise şi abia acum înţelegea că fiecare fir de nisip al colinei aceleia era o vorbă rostită de el şi cei dinaintea lui. Iar el fusese osândit să descopere calea de urcuş către tainica şi tăcuta limbă a inimii lui. Din lacrimi, soarele îi dezvăluise minunea culorilor pure în razele fiecărui cuvânt rostit cu adevărat. Vibrând tainic şi cu puteri nebănuite de ceilalţi.
Mulţumea atunci judecătorilor lui pentru lucrul acesta şi îi ierta.
Jos, la poalele colinei, în dimineaţa aceea soarele păli în faţa strălucirii diamantului. Judecătorii se adunaseră iar după veacurile cele lungi şi îşi puseră palmele pe gură de uimire. Ca un semn al tăcerii. Se uitară în sus, aşteptându-l pe omul pedepsit de ei. Îşi primiseră iertarea şi acum ştiau. Dar nu zăriră decât culmea colinei nisipoase sub cerul senin, fluturându-şi valurile ei de vorbe în bătaia vântului dimineţii.
Diamantul acela a devenit o piatră preţioasă faimoasă de când lumea, înnobilată de trudă şi şlefuită cu durerile vorbelor rostite de omul acela. Mii de bandiţi şi de hoţi o vânează şi o pândesc, furându-şi-o unul altuia, dar nimeni nu o poate avea cu adevărat.
Dincolo de culmea dealului, se odihneşte de veacuri omul acela, vorbind cu tăcerea lui discipolilor celor noi.
Numele lui e Sisif.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.